Weekendul trecut, urmărind un reportaj al unor colegi dintr-o televiziune naţională despre parcagiii din Bucureşti, mi-a trecut prin minte că, de fapt, nu banii obţinuţi ilegal de parcagii, evident neimpozitaţi etc etc reprezintă afacerea secolului în România. Sume mult mai mari se învârtesc lună de lună într-un alt domeniu, insuficient reglementat, foarte bănos şi care ne dă tuturor infinit mai multe dureri de cap. Este vorba despre administrarea asociaţiilor de proprietari sau, mai pe româneşte, despre întreţinere. Lucrurile stau în felul următor. În toate oraşele mari ale României, grosul cetăţenilor locuieşte la bloc, legat de un furnizor centralizat de energie termică. Toţi suntem consumatori captivi ai furnizorului de apă şi la fel de captivi ai furnizorului de gaz. Şi, dacă la gaz s-au mai pus contoare individuale, la apă, pe ici pe colo, la căldura centralizată suntem încă la grămadă. Sumele încasate de la cetăţeni drept plată a întreţinerii intră în buzunarul comun al asociaţiei. Apoi, banii ori nu mai ies deloc, ori ies şi ajung la furnizori cu întârziere. Sunt de notorietate cazurile despre care "Viaţa liberă" a scris referitoare la administratori care au fugit cu banii oamenilor sau, pur şi simplu, i-au furat şi încă se mai ocupă şi acum cu administratul fiindcă nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să-i împiedice să facă asta. În cazul în care administratorul plăteşte totuşi facturile, are posibilitatea să se folosească oricum de banii încasaţi de când îi ia de la cetăţeni şi până îi plăteşte. Pentru că, aşa cum există oameni care nu plătesc întreţinerea, sunt şi cetăţeni care o achită imediat ce s-a afişat, deci cu cel puţin 10 zile înainte de scadenţă. Iar asta îi oferă administratorului, tartor suprem al asociaţiei - deşi, de fapt, e un simplu angajat, pe care în principiu ar trebui să-l putem concedia la prima suspiciune de fraudă - posibilitatea să facă el ce vrea cu banii. Am auzit că unii îi dau chiar cu camătă, activitate evident ilegală, dar cine îşi mai bate capul să-i urmărească pe ei, când cămătarii recunoscuţi şad bine merci în buricul târgului? La nivelul oraşului Galaţi, se vehiculează suma de circa 80 de milioane de euro pe an. Adică 80.000 de apartamente ori circa 1.000 de euro fiecare. O sumă uriaşă, evident. Mai îngrijorător este însă că grămada asta de bani, încasată şi plătită mai departe cu ţârâita, nu este supravegheată, controlată de nimeni. Serviciul specializat din cadrul primăriei este o relicvă a celui care se ocupa de asociaţiile de locatari - chestiune diferită fundamental, tocmai prin calitatea ocupanţilor apartamentelor, una e să fii locatar, alta să fii proprietar! - şi, să fim clari, nu face nici cât o ceapă degerată. Administratorii ăştia de şcoală nouă - cu dosar de certificare şi cu avize şi cu naiba ştie ce acolo - sunt foarte conştienţi de limitele legii. Ei ştiu că, dacă dintr-un bloc cu 40 de apartamente, 10 sunt goale fiindcă proprietarii sunt plecaţi la muncă în străinătate, proprietarii rămaşi nu-l pot da jos pe preşedintele asociaţiei. Care preşedinte, dacă este cointeresat de administrator să închidă ochii la furturi, o va face. Să ne înţelegem, nu spun că toţi administratorii sunt hoţi, nici că toţi preşedinţii închid ochii. Dar sistemul este de aşa natură făcut, încât autoritatea publică practic nu poate interveni. Şi sume uriaşe, pe care zeci de mii de beneficiarii de servicii se chinuie să le achite, rămân practic la bunul plac al câtorva sute. Cu ce rezultate, am văzut deja.
Întreţinerea, afacerea secolului Scris de Anca Spânu
