Ori de câte ori ni se refuză accesul la informaţiile de interes public, mă scufund cu totul în Legea 544/2001, cu modificările ulterioare, adică exact actul normativ care le garantează cetăţenilor accesul neîngrădit la categoria de informaţii menţionată. Să ne înţelegem, ştiu bine ce cuprinde legea, dar vreau mereu să mă auto-conving că n-am înnebunit şi că datele pe care le solicităm autorităţilor şi instituţiilor publice sunt nu doar de bun simţ, dar şi în limitele legale.
Încă din start, trebuie punctat un lucru: potrivit legii, autoritate sau instituţie publică înseamnă orice entitate care "utilizează sau administrează resurse financiare publice, orice regie autonomă, companie naţională, precum şi orice societate comercială aflată sub autoritatea unei autorităţi publice centrale ori locale şi la care statul român sau, după caz, o unitate administrativ-teritorială este acţionar unic ori majoritar". Cu alte cuvinte, nu doar Primăria şi, să spunem, Consiliul Judeţului şi Prefectura trebuie să se supună prevederilor legii, ci şi Apă Canal, şi Gospodărire Urbană, şi CFR Călători, iar lista poate continua. Tot potrivit Legii 544, instituţiile definite mai sus au obligaţia să organizeze departamente de comunicare, să desemneze persoane abilitate să furnizeze informaţii către cetăţeni şi mijloacele de informare în masă, să organizeze, "de regulă, o dată pe lună", conferinţe de presă. Ei bine, cel puţin de conferinţele de presă, spre exemplu, unii dintre şefii de instituţii/autorităţi/companii descrise mai sus se feresc mai ceva decât de dracu'.
E inutil să mai spunem că, în cazul CFR, de exemplu, o banală suspendare de trenuri sau un comunicat despre limitările de viteză trebuie aprobat la sediul regionalei, care nu mai e la Galaţi, şi că, decât să aştepţi informaţia oficială, mai bine te duci în gară şi fotografiezi afişele de pe la ghişee. La Apă-Canal, companie care asigură servicii de natură vitală pentru oraş, comunicarea, greoaie mai tot timpul, din cauza directorului Gelu Stan - care probabil se mai crede încă şeful Şantierului Naval, care, desigur, nu e obligat să comunice în aceiaşi parametri, fiind privat - a devenit, în ultima perioadă, inexistentă. Pur şi simplu, instituţia nu mai răspunde la niciun fel de solicitări, de parcă nu ar fi un furnizor de utilităţi, care trăieşte din banii cetăţenilor, ci un fel de stat în stat, cu reguli proprii.
Mă simt nevoită să le reamintesc şefilor de instituţii şi companii furnizoare de servicii publice - inclusiv directoarei de şcoală cu ştaif care, deunăzi, afişase la dos rezultatele evaluării naţionale şi pe urmă ferecase porţile - că secretele put. Adică, frate, lucrurile sunt simple: dacă n-ai nimic de ascuns, priveşti reporterul în ochi atunci când îţi adresează o întrebare şi îi răspunzi. Sau, în funcţie de complexitatea informaţiei cerute, îi răspunzi în 24 de ore, că aşa spune legea. Ori, dacă cere ceva ce nu se poate, tot potrivit legii, îi răspunzi în cinci zile.
După nasul nostru de copoi bătrâni, dacă nu răspunzi, ascunzi ceva. Şi de-abia atunci ne apucăm serios de săpat.
