„Să lupţi pentru o idee, să lupţi pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva şi să lupţi, asta e viaţa. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăieşte, ci vegetează.” - Panait Istrati
Ceea ce se petrece cu noi, românii, în ultima vreme, îmi întăreşte tot mai mult convingerea că ne lipseşte nu doar coeziunea, ca naţie, ci şi scopul în viaţă, motivaţia luptei, să spun aşa. Suntem din ce în ce mai apatici, din ce în ce mai moleşiţi, din ce în ce mai lipsiţi de vlagă. Şi asta, în primul rând, pentru că nu părem să ne mai găsim energia de a lupta pentru o idee. Nu mă refer aici la idealurile măreţe care-i mânau în bătălii pe strămoşii noştri paşoptişti sau pe marii voievozi. Vremurile s-au schimbat, nu ne mai cere nimeni să murim pe front pentru ţară, pentru unire, pentru fraţii noştri încă ţinuţi artificial în afara graniţelor. Nu mai avem, cu siguranţă, nici tăria de caracter pe care o aveau luptătorii rezistenţei anticomuniste, nici educaţia şi nobleţea intelectualilor care şi-au dat viaţa prin puşcăriile vechiului regim, nu mai avem nici măcar elanul revoluţionar, nebunia sau disperarea tinerilor care s-au jertfit în decembrie '89 pentru o libertate cu care noi n-am prea ştiut ce să facem.
Cu toate acestea, cuvintele lui Panait Istrati au în continuare sens. Oricare dintre noi poate găsi doar în el puterea de a merge mai departe, indiferent ce s-ar întâmpla. Fie că e nevoia de munci pentru a pune pe masă o pâine pentru copii, pentru a-ţi ajuta părinţii bătrâni şi bolnavi, pentru a-ţi fi, mâine, măcar un pic mai bine decât îţi este astăzi, motivaţia luptei rămâne una individuală, dar progresul pe care aceasta îl naşte poate fi colectiv. Un mic întreprinzător care vrea să reuşească pentru familia lui va crea, mai devreme sau mai târziu, un loc de muncă şi pentru o altă persoană, cineva care strânge din dinţi slugărindu-i pe alţii prin străinătăţuri se va întoarce la copii sau părinţi şi va ridica poate o casă. Oamenii care încă mai găsesc puterea de a se trezi dimineaţa şi a o lua de la capăt, indiferent cât de greu le este, sunt cei care urnesc, până la urmă, căruţa asta putrezită şi prost întreţinută care se cheamă România. Şi asemenea oameni încă mai sunt, oricare dintre noi, suficient motivat, poate deveni oricând un luptător. Ceea ce mă deranjează mai mult, de data asta nu la noi, oamenii de rând, ocupaţi cu achitatul facturilor şi cu ce o să punem mâine pe masă, ci la conducătorii noştri, este insistenţa cu care ne aruncă praf în ochi, ca să ne facă să ne pierdem dorinţa de a lupta pentru ceea ce este important. Uitaţi-vă la ceea ce se întâmplă. Cine sunt acum cei mai mari duşmani ai noştri? Ungurii şi ţiganii. Sigur! Asta ca să nu mai vadă românul de rând cât se fură din contractele cu autostrăzile care nu se mai termină, ca să uite că a votat pentru mai puţini parlamentari, dar plăteşte mai mulţi, că miniştrii sunt acuzaţi de luare de mită, că nivelul de trai e în scădere vertiginoasă, iar şomajul, în creştere. E mai simplu să-i dai românului dornic de luptă un os naţionalist de ros, decât să recunoşti, cinstit, că suntem în rahat şi că doar munca, susţinută, concentrată şi corect planificată, atât a noastră, cât mai ales a celor care ne conduc, ne-ar mai putea scoate la liman. Ăi de sus ştiu că avem în noi dorinţa de a lupta. Şi, dacă nu ne alegem bine scopul, o să continuăm să luptăm pentru buzunarele lor, nu pentru visurile noastre.
