Numai cine a fost bolnav sau a avut un apropiat într-o situaţie critică ştie ce voi spune acum. Atunci când îi numeri bolnavului fiecare respiraţie, ai nevoie, poate mai mult ca oricând, de compasiunea celor din jurul tău, ai nevoie ca toţi să fie, în primul rând, oameni. Sistemul sanitar românesc este subfinanţat, personalul medical este prost plătit, nu sunt suficienţi medici, nu avem destule asistente şi infirmiere. Susţin mişcarea de protest a sindicatelor din Sănătate, chiar cred cu tărie că singura soluţie pentru a ne ocupa mai eficient de bolile românilor este să curăţăm şi la propriu, şi la figurat spitalele, să le asigurăm oamenilor care lucrează în ele condiţii decente de lucru şi o plată pe măsura importanţei lor vitale.
Dar nu pot să nu remarc, în acelaşi timp, că foarte mulţi dintre ei şi-au pierdut orice fărâmă de umanitate. Ca să fii un bun profesionist, ai nevoie de confort financiar, trebuie să nu mai ai grija zilei de mâine, să nu te gândeşti că nu poţi intra în operaţie fiindcă n-ai anestezic sau pentru că nu i-ai putut face bolnavului o anume investigaţie fiindcă n-ai avut substanţă de contrast. Dar ca să fii om nu-ţi trebuie decât suflet.
Am auzit poveşti îngrozitoare cu oameni care plecau seara din Spitalul Judeţean, lăsându-şi apropiaţii într-o stare mai mult sau mai puţin gravă, şi care, revenind dimineaţa, pur şi simplu nu-i mai găseau. Muriseră în timpul nopţii şi nimeni nu-i anunţase. Şi mai rău, dimineaţa, după ce se schimbase tura, nimeni nu ştia unde este pacientul, care, într-un final, era găsit la morgă. Nici măcar nu ştiu ce este mai incalificabil: faptul că omul acela murea singur, fiindcă nimeni nu se gândise să-i cheme familia, sau că familia, venită într-un suflet la prima oră a dimineţii, afla după o oră de zbucium, de la o femeie de serviciu, că mama lor murise peste noapte?
Cazul nu e singular, să ne înţelegem. Altora li s-a întâmplat să stea la căpătâiul unui apropiat operat şi, în patul de alături, cineva să moară şi să fie lăsat acolo, fără suflare, uneori nici măcar acoperit cu un cearşaf, până dimineaţă. Am fost martori, fără voie, la modul în care un om mort pe stradă este lăsat ore întregi acolo, în mijlocul drumului, fiindcă Medicina legală n-are maşină să trimită!
Şi subfinanţarea e de vină, dar nu numai asta. De vină e modul abominabil în care oamenii devin doar numere sau reprezentanţi generici ai unei categorii de vârstă: baba X, moşul Y. Să fim serioşi, ce-ţi trebuie ca să scrii într-un registru că pacientul a decedat şi să informezi despre asta tura de dimineaţă? N-ai nevoie decât de pix şi de un strop de suflet. Poate că aici greşim. Îi învăţăm pe oamenii cărora le vom pune viaţa în mâini anatomie, fiziologie, chimie şi tot felul de chestii complicate, dar nu le reamintim că trebuie să pună şi suflet.
Miercuri seara, în troleu, o domnişoară care studia să devină cadru medical, îi explica alteia, la telefon, că n-a vrut să facă practică la spitalul de copii, că i-e milă şi a cerut transfer la UPU. "A fost bine, dragă, am învăţat o grămadă de chestii, dar n-ai idee ce e acolo, vin o grămadă de handicapaţi!", a rezumat ea experienţa. Iar eu am înghiţit în sec, de furie şi de neputinţă. Ce să mai fi spus? De neterminata aia ar putea depinde într-o zi viaţa cuiva drag sau poate chiar a mea. Aşa că am tăcut şi mi-a fost ruşine.
