Ne lamentăm că nu mai are lumea bani de nimic, nici de haine, nici de maşină nouă, nici de mers la spectacole, nici măcar să-şi plătească la timp utilităţile. Ne lamentăm şi, cu toate acestea, nu-i tratăm cum trebuie nici măcar pe clienţii bun-platnici. Gălăţenii din Micro 40 care şi-au plătit apa, nu o primesc la robinet, ci stau la cozi să ia de la cisternă. Alţii, care aleg să-şi cumpere haine de la câteva magazine de profil recent deschise şi cu preţuri rezonabile, constată cu stupoare că nu există cabine de probă. Dacă vrei să-ţi schimbi maşina, reprezentanţa mărcii pe care o aveai întâi încearcă să te păcălească aşa, cu câteva mii de euro, ca pe urmă să lase la preţ, chipurile făcându-ţi reducere. Asta când, de fapt, preţul real e chiar mai mic. Ce să mai vorbim despre actul cultural, mai ales producţiile de import din Capitală. Una scrie pe afiş, alta urcă pe scenă, asta dacă mai urcă. De cele mai multe ori, spectacolele nu se mai ţin, că nu se vând destule bilete. N-am auzit însă pe nimeni să opteze pentru o sală mai mică şi, totuşi, să cânte/danseze/joace piesa şi pentru noi, ăştia din provincie.
În contextul acesta, m-a bucurat enorm să constat, încă de la finele stagiunii trecute, că sala Dramaticului e din ce în ce mai plină. M-a bucurat să văd tineri, chiar dacă, din păcate, majoritatea nu ştiu când să tacă şi când să aplaude. Faptul că vin însă e un lucru bun şi pentru ei, şi pentru teatru. Am fost încântată să văd că anul acesta Festivalul de Comedie a revenit la strălucirea şi amploarea pe care le merită. Iar faptul că la multe dintre spectacole biletele s-au vândut deja demonstrează clar disponibilitatea gălăţenilor de a răsplăti aşa cum se cuvine efortul, talentul, capacitatea uimitoare a actorilor de a produce emoţie.
Dar, din păcate, nu suntem în stare să facem lucrurile bine până la capăt, tot reuşim să stricăm starea omului care plăteşte să vadă un spectacol. Ieri dimineaţă, făcându-mi eu unele socoteli că aş putea ajunge măcar la o piesă din festival - fiindcă, din păcate, lucrez până târziu - am consultat programul, să văd ce se joacă zilele acestea, am căutat pe site-ul teatrului programul de lucru al casieriei, m-am uitat în portofel să văd dacă am bani gheaţă (n-am să pricep de ce nu pune toată lumea POS, e aşa de practic să plăteşti direct cu cardul!) şi, îndeplinite toate condiţiile, am purces să-mi cumpăr bilet. Numai că, stupoare, indiferent de preţul biletului, de câte bilete voiai să cumperi, casieriţa nu putea să-ţi dea restul. N-avea. În faţa mea, o doamnă a cumpărat opt bilete a câte 52,5 lei, a dat 450 de lei şi n-a fost bine, a fost trimisă după mărunţi. Mărunţi însemnând bancnote de câte 10 lei, să ne înţelegem. La rândul meu, a trebuit să alerg tot cartierul ca să schimb întâi 100 de lei, apoi 50 de lei, fiindcă am avut tupeul să vreau să văd o piesă de teatru la care biletul costa 31,5 lei.
Fraţilor din teatru, vă iubesc şi vă respect şi o ştiţi. Dar să vă zic o treabă: spectatorii sunt clienţi. Iar clienţii trebuie trataţi frumos, ca să mai vină la teatru şi după festival. Pentru că nu contează numai că actorii sunt buni şi sala e renovată. Trebuie puse la punct şi detaliile, pentru că asta înseamnă respect.
Năucă de nervi, am intrat ieri şi în chioşcul VL de vizavi de redacţie. I-am cerut doamnei gumă de 2,5 lei şi i-am dat o bancnotă de 10 lei. Şi mi-a dat restul.
