Zilele astea, unul dintre actorii mei preferaţi, Radu Beligan, s-a bucurat de aprecierea publicului, la 95 de ani de viaţă şi 75 de scenă, după ce le-a dăruit celor prezenţi un spectacol de două ore.
Artistul român a primit, din partea Cărţii Recordurilor Guiness, certificatul care confirmă că este cel mai vârstnic actor din lume încă în activitate pe scena unui teatru. Şi ce activitate, am spune. Maestrul Beligan le dă, prin simpla sa prezenţă, o palmă tuturor celor care se vaită că muncesc prea mult, că nu ajung cât mai repede la pensie. Secretul longevităţii sale, ne spune, e dragostea publicului, energia incredibilă pe care, timp de şapte decenii şi jumătate, acesta i-a transferat-o. Ceea ce nu spune încă actorul e că, la rândul său, a dăruit şi s-a dăruit constant meseriei sale. Nu a făcut rabat la calitate, nu a promis că vine în spectacol şi n-a venit, nu s-a gândit în altă parte în timp ce juca. A fost serios, de tânăr, şi a dat tot pe scenă, mereu.
Actorul acesta formidabil, născut odată cu România Mare, ne mai demonstrează un lucru foarte important: valoarea stă în experienţă, e drept, dar vârsta, indiferent că e mică sau mare, nu trebuie să reprezinte niciodată un handicap. Important este nu atât câţi ani duci în spate, ci mai degrabă ce anume faci cu anii tăi. Iar recunoaşterea internaţională a recordului de longevitate artistică a lui Radu Beligan i se datorează, cel puţin în parte, mult mai tânărului său admirator Cătălin Măruţă, cel care a avut ideea să ceară Guiness Book of Records această consemnare.
Asistăm, în societatea românească, la un soi de ascuţire complet gratuită a luptei dintre generaţii: e aproape imposibil să răzbeşti, ca tânăr profesionist, fiindcă ţi se reproşează mereu că eşti prea crud, nu ai experienţă etc. Pe de altă parte, dacă ai trecut de 45 de ani şi ajungi şomer, eşti considerat, în marea majoritate a domeniilor, deja expirat. Păi cum rămâne, domnule, cu experienţa aia? Un om la 45 de ani mai are de muncit cel puţin 20, adică jumătate din totalul vieţii active obligatorii. Îl aruncăm la gunoi?!
Nu doar noi, românii, avem idei preconcepute despre vârstă şi puterea de a influenţa destine. Numirea, în Austria, a celui mai tânăr ministru de Externe de la Cel de-Al Doilea Război Mondial încoace, Sebastian Kurz, în vârstă de 27 de ani, a fost primită cu rezerve de public, deşi juniorul nu este, în niciun caz, un novice într-ale politicii şi nici nu a ajuns pe poziţia respectivă fiindcă este fiul sau nepotul cui trebuie. Austriecii, însă, aşteaptă să vadă ce va face omul, n-au ieşit în stradă să-l dea jos.
Noi, românii, cu experienţa a 24 de ani post-decembrişti în care, cel puţin în structurile instituţiilor bugetare, promovarea pe funcţie a depins în mod exclusiv de nepotisme şi împins darul, avem, ce-i drept, şi motive să nu credem că poate cineva fi capabil la 20 şi un pic de ani. Dar e cazul să ne modernizăm, e timpul să ne promovăm tinerii pentru ca ei, într-o zi, să poată ajunge la performanţele de astăzi ale maestrului Beligan. Au făcut-o, la ultimele alegeri, concetăţenii noştri din comuna Brăhăşeşti, care şi-au ales cel mai tânăr primar din judeţ, pe Mircea Dumitru, la vremea respectivă în vârstă de 25 de ani. Şi dacă ei, consideraţi altfel refractari la nou, au putut, noi de ce n-am face-o? Nişte sânge tânăr în administraţie, industrie, servicii că, altfel, murim.
