În ultima perioadă, încercând să dau de foştii mei colegi de clasă de la liceu, în vederea organizării întâlnirii de 20 de ani de la absolvire, am constatat, nu fără tristeţe, că mulţi, foarte mulţi sunt plecaţi din ţară de aproape tot atâta timp. Unii au plecat la studii, alţii, să-şi caute norocul pe la slujbe mai bine plătite decât ar fi fost acasă, dar probabil şi mai prost plătite decât dacă le-ar fi făcut băştinaşii zonelor cu pricina.
Să nu fiu înţeleasă greşit: mă bucur pentru toţi cei care au plecat şi au o viaţă împlinită, şi-au atins scopurile, şi-au îndeplinit visele. Cred că, într-adevăr, patria poate fi acolo unde ţi-e bine, dacă îţi asumi toate riscurile asociate. Cum ar fi riscul să nu ai pe masă, în Ajun, scutecele Domnului, fiindcă n-ai luat, la pachet, o mamă, o mătuşă, o bunică. Sau să nu mai faci sărmăluţe în foi de varză, fiindcă varza din străini e ciudată, nu se murează, are nervurile tari, e... altfel. Riscul să ai un copil frumos şi deştept care nu cântă, de Crăciun, "Florile dalbe", ci "Feliz Navidad" şi nu se duce cu capra sau cu ursul, că nu a văzut niciodată cum anume se face asta, nici nu i-a povestit bună-sa de ce, pe când îl îmbrăca, la trei-patru anişori, cu pantaloni şi ciorapi groşi de lână, înţepăcioşi şi urâţi, dar cu care putea să-l lase fără probleme la zăpadă, că nu răcea.
Cu siguranţă, pentru fiecare dintre noi, "acasă, de Crăciun", înseamnă altceva. Pentru noi, ăştia care am rămas aici, mai înseamnă încă să-l ducem pe ăla micu' să călărească porcul tăiat de Ignat, şters cu paie şi spălat frumos, pe urmă acoperit cu un ţol. E drept, acum îi facem pruncului poze cu telefonul şi le punem şi pe Facebook, dar gestul în sine îi va rămâne în minte, bucuria aceea simplă a unui moment împărţit cu toată familia, a unei după-amiezi în care, cu o bucată de şoric moale în mână, copilul va adormi la bunica în bucătărie, în zgomot de vase şi tolocăneală de clacă la făcut de cârnaţi, tobă şi caltaboşi.
Oricât de multe cadouri ar primi pruncii românilor născuţi pe sub palmieri sau prin îndepărtate ţinuturi australe, Crăciunul lor acasă nu va mai fi românesc, iar ei, de multe ori nevorbitori de limbă maternă, se vor înstrăina şi mai mult de vatra străbunilor. Asta nu spun că e rău, pentru viitorul lor, pentru bunăstarea lor, e cu siguranţă bine, copiii noştri sunt şi isteţi şi frumoşi, talentaţi din cale afară, iar posibilitatea de a creşte în ţări unde părinţii lor nu au grija zilei de mâine le va oferi cu siguranţă oportunităţi pe care, aici, nu le-ar fi avut. Pe de altă parte, ei sunt copiii fără bunici, fără verişori, copiii cărora, la grădiniţă, li se cântă "La mulţi ani!" în altă limbă, copiii care nu-şi sărbătoresc onomastica, fiindcă asta nu se face acolo, copii care nu au daruri de Moşi de la nănaşi. Mai important decât orice, sunt copii care simt în dorurile părinţilor lor nişte regrete cărora nu le cunosc motivaţia. Fiindcă, oricât de bine ar fi în altă parte, eu nu cred că există om care să fi trăit magia sărbătorilor adevărate şi să nu şi-o dorească din nou. Anul acesta, le urez, tuturor, să se întoarcă acasă de Crăciun. Fie şi în gând, dacă altfel nu se poate.
