M-am frământat multă vreme dacă să abordez subiectul cerşetoriei în cimitire. Pe de o parte, fiindcă problemele locurilor de odihnă veşnică sunt multe şi, cu siguranţă, unele mult mai importante decât cea a clienţilor nelipsiţi de la înmormântări şi pomeniri. De altfel, le vom şi aborda, mai în amănunt, într-o serie de articole. Îmi cer scuze, încă de la început, pentru cinismul cu care voi aborda chestiunea cerşitului în cimitir. Sunt conştientă că subiectul e sensibil, fiindcă, la durere, majoritatea oamenilor sunt dispuşi să treacă, de regulă, cu vederea neplăcerile administrative produse de pregătirea locului de veci şi de înmormântarea efectivă a celui drag. Puşi în faţa marii treceri, suntem uneori împietriţi de propria durere, oarecum absenţi şi neinteresaţi de tot ceea ce se întâmplă în jur. Şi e firesc să fie aşa, suferinţa şi-o trăieşte fiecare în modul propriu, iar împărţitul pomenilor are, în mod evident, şi un efect de vindecare, de alinare.
Şi totuşi, câteva experienţe recente, atât ale mele şi ale celor apropiaţi mie, cât şi ale unor cititori care ni le-au semnalat mă determină să spun câteva lucruri. Este incalificabil să fie lăsate în apropierea mormintelor unde se oficiază slujbe persoane aflate în stare evidentă de ebrietate, care vin şi cer zgomotos mâncare, băutură, obiecte de îmbrăcăminte, prosoape, în fine, cam tot ce se dă de obicei de pomană. Sunt perfect de acord că este imposibil să legitimezi oamenii care intră în cimitir, mai ales la sărbători importante, când tot creştinul vine la mormintele celor dispăruţi. Dar, pe de altă parte, atât timp cât cerşetorii pe la morminte sunt mereu aceiaşi, atât de ataşaţi locului încât li se cunosc şi poreclele, este clar că situaţia nu este doar cunoscută de personalul administrativ, ci şi tolerată.
Nu am nimic împotriva celor care aşteaptă, cuviincios, ca familia să termine ceremonia şi, pe urmă, primesc ce li se oferă, spun "Bogdaproste" şi îşi văd de viaţa lor. Sunt vârstnici care din asta trăiesc, efectiv. Dar nu au ce căuta la cerşit copii de şcoală, la ore la care ar trebui să fie într-o instituţie de învăţământ. Şi cu siguranţă nu au ce căuta în preajma mormintelor bărbaţi în floarea vârstei, perfect capabili să muncească, asta, evident, dacă ar fi treji. Fiindcă, ori de câte ori apar, sunt deja beţi criţă. Atât de beţi, încât riscă să cadă în gropile proaspăt săpate, transformând un ritual de doliu într-o caricatură, una amară, de care nimeni nu mai râde. Recent, la înmormântarea unei mătuşi, un asemenea specimen, trăitor prin "Eternitatea", era atât de beat, încât a căzut peste un mormânt împrejmuit cu gard metalic, distrugând plantele de pe el, îndoind gărduţul şi înjurând în gura mare, fiindcă, evident, nu reuşea să se ridice singur. În sâmbăta Moşilor de iarnă, un alt incident, petrecut în "Eternitatea", la o pomenire, şi relatat mie ulterior, mi-a întărit convingerea că cerşitul la morminte, în stare avansată de ebrietate, este sportul preferat al unor pierde-vară care refuză să muncească. Fiindcă, pe de altă parte, dacă îi pui să-ţi îngrijească un mormânt, contra cost, strâmbă din nas.
E cazul să se ia măsuri. Avem dreptul la înmormântări decente, avem dreptul să ne reculegem în linişte la locul de odihnă veşnică al cuiva drag, fără să ne păzim poşetele şi buzunarele, fără să alungăm constant vreun cerşetor insistent care duhneşte a trăscău. Plătim taxe inclusiv pentru asta.
