Pentru a doua oară de la sfârşitul Războiului Rece, războiul... fierbinte ajunge la graniţele României. Gălăţenii îşi amintesc de costurile războiului din Iugoslavia pentru navigaţie şi porturile de la Dunăre. Nici conflictul dintre Ucraina şi Rusia nu ar trebui să ne lase indiferenţi. Nici România, nici Galaţiul nu trăiesc într-o enclavă de securitate, iar istoria ne-a demonstrat că pacea este adesea doar pauza dintre două războaie.
O primă întrebare care ar trebui să ne preocupe este cum va fi antrenată România în sistemul de alianţe care garantează integritatea teritorială a Ucrainei. Pe de o parte este Memorandumul de la Budapesta, din 1994, când Kievul, în schimbul renunţării la arsenalul nuclear a primit garanţii de securitate din partea SUA, Marea Britanie şi Rusia. Acum, când agresiunea vine chiar din partea uneia dintre puterile garante, celelalte două ar fi obligate să reacţioneze. Vorbim de două state NATO, adică de o alianţă din care face parte şi România. Un război deschis între NATO şi Rusia ar reprezenta, desigur, o catastrofă, dar nici izbucnirea unui conflict indirect sau a unui Al doilea Război Rece nu ar fi mai puţin periculos. Asta pentru că vorbim de un ansamblu global de relaţii, care priveşte nu numai Ucraina, ci şi echilibrul din Orientul Mijlociu şi cooperarea împotriva terorismului, sistemul de alianţe din spaţiul Euroasiatic, dar şi din zona Mediteranei şi a Mării Negre. Până unde se poate rostogoli acest tăvălug e greu de spus într-un moment în care toată lumea stă cu degetul pe trăgaci.
Un al doilea aspect pe care trebuie să-l avem în vedere este cel economic. Un conflict la frontiere, în condiţiile în care şi scena politică internă este destul de turbulentă, nu poate fi un lucru bun pentru România. Sunt momente în care riscăm atacuri speculative asupra monedei naţionale sau în care investitorii se vor gândi de două ori dacă e cazul să vină aici sau să se orienteze spre ţări cu un climat mai liniştit. Dincolo de asta, un conflict la Marea Neagră ar fi o nouă lovitură pentru transporturile navale, nimeni nefiind dornic să se apropie prea mult de o zonă de conflict în care ar putea deveni uşor „victimă colaterală”. În particular, pentru Galaţi, dacă vecinătatea cu spaţiul ex-sovietic a fost până acum privită ca o oportunitate ce ar putea genera avantaje economice, în cazul escaladării conflictului puţini ar mai fi tentaţi să dea buzna pe o uşă dincolo de care e un butoi cu pulbere.
Ar fi, teoretic, momentul ca România să se implice mai mult pentru soluţionarea pe cale diplomatică a conflictului din Crimeea şi să-şi demonstreze valenţele de generator de stabilitate în regiune. Numai că, după cât de anemică a fost diplomaţia românească în ultimii ani, fie că vorbim aici de relaţiile cu Ucraina sau cu Rusia, conflictul din Crimeea pare a fi o pălărie prea mare pentru miniştrii de la Bucureşti. Statele mici trebuie să aibă o diplomaţie mare, spunea Titulescu, dar cine să-şi mai aducă aminte de asta în ţara lui Ponta şi Antonescu?
