Mă uit în ultima perioadă extrem de atent spre justiţie. Şi constat că, pe ici, pe colo, au început să reintre lucrurile în normal. Adică să fie băgaţi după gratii unii care au dat tunuri, care au înşelat, care au escrocat, care au furat, de-a dreptul, care au abuzat de încredere, de funcţie, de influenţă. Mai e mult până departe, e drept, dar, cel puţin, se întâmplă ceva.
După mai bine de patru ani de când l-a agresat pe colegul Marius Ţuca, fosta directoare a Protecţiei Copilului, Marinela Dobrea, a fost condamnată definitiv la închisoare cu executare. Închisoarea n-o face pentru agresiunea cu pricina (întâmplată în contextul în care jurnalistul încerca să afle nişte răspunsuri de la dumneaei, tocmai despre faptele de corupţie de care a fost apoi acuzată de către DNA), ci pentru că a prăduit banii publici. Şi nu face puşcărie numai fosta directoare, ci şi fiica dumisale, aviz tuturor doritorilor de mărire nemeritată pentru propriile odrasle. Într-o discuţie privată, am fost acuzată că mă bucur de răul altuia. Nu, să ne înţelegem, nu mă bucur că un om merge la puşcărie. Nu mă bucur niciodată, fiindcă acest om a comis o faptă antisocială. Sau mai multe. Iar faptul în sine e suficient să mă întristeze. Pe de altă parte, sunt mulţumită că există pedepse pentru cei care încalcă legea. E normal, e firesc să existe, pentru orice acţiune, şi o reacţiune. E normal, e de bun simţ ca o societate să ia atitudine atunci când sunt încălcate legile pe care ea, în întregul ei, le-a pus în operă şi s-a angajat să le respecte.
E drept, există nuanţe, sunt furturi şi furturi, sunt fapte şi fapte. De aceea există judecători, procurori, avocaţi, un întreg aparat menit să cântărească aceste fapte şi să le pedepsească pe măsura gravităţii lor. Dar încălcarea legilor trebuie sancţionată, indiferent cât de benignă pare, la prima vedere. Fiindcă faptele antisociale nu rămân fără urmări, iar urmările, mereu, ne costă pe noi, ca societate. Şi ne costă scump. O floare smulsă din spaţiul verde de către un copil, de multe ori sub ochii îngăduitori ai părintelui, înseamnă un semnal greşit transmis acelui copil. Semnalul că, deşi ceva e interzis, se poate, dacă nu pleci cu tot stratul de panseluţe. Ceea ce părintele nu conştientizează este că, mai târziu, copilul devenit mai mare îi va subtiliza bani din portofel. Nu pe toţi, în primă fază, dar va lua fără să ceară. Pe urmă, când părintele disperat că îi cheltuieşte pe păcănele sau etnobotanice va spune stop, copilul devenit adolescent sau chiar major va fura de la vecini, rude îndepărtate, prieteni sau poate chiar va da în cap, pe stradă. Şi brusc, dintr-un copil, va deveni un infractor. Totul fiindcă, la momentul potrivit, poliţistul nu i-a amendat părintele fiindcă l-a lăsat pe el, copil de câţiva anişori, să rupă florile din spaţiul verde.
Mi-aş dori să fiu bine înţeleasă. Nu militez pentru un stat poliţienesc. Dar vreau să văd că poliţia tratează orice încălcare a legii, de către oricine ar fi făcută, exact aşa cum scrie la carte. Şi mi-aş mai dori ca, ajunse în instanţe, încălcările legii să fie sancţionate. Să se meargă până la capăt, chiar dacă durează patru ani. Să se ştie, de către toată lumea, că nu există nici fapte, nici persoane mai presus de lege. Şi că, respectând proporţiile, şi cel care a furat un ou, şi cel care a furat un bou, sunt pedepsiţi. N-o să mă bucur, dar o să ne fie tuturor mai bine.
