Stăm prost cu simţul proprietăţii

Scris de Anca Spânu

Luni, 05 Mai 2014 00:00

Bunica mea paternă, Dumnezeu s-o odihnească, acolo unde este, s-a zbuciumat cred vreo zece ani ca să recupereze, din pământul luat cu anasâna de comunişti, măcar cele 10 hectare date, cu aşa-zisă generozitate, de mai-marii de după Revoluţie, de fapt, aceiaşi comunişti deghizaţi. N-a mai primit pământurile în cele trei locuri pe care le ştia, ci fărâmiţate care încotro, să nu le poţi lucra, să nu fie cum trebuie, gospodăreşte. A murit cu regretul în suflet că parcă nu erau toate la locul lor, că ar fi trebuit să recupereze tot pământul, pentru copiii şi nepoţii ei. De la ea am moştenit iubirea nu de avere, căci nu despre asta este vorba, ci de lucrul tău. Respectul vizavi de proprietate nu te face lacom, mă învăţa bunica. Că nu lăcomeşti la ce-i al altuia, ci doar vrei să sporeşti ce-i al tău, să ai grijă de casă, de pământ, de unelte, de animale. Şi, respectând ce e al tău, ce ţi-au lăsat străbunii, nu faci decât să fii respectuos şi faţă de proprietatea altuia. Eu n-am văzut om gospodar să-i rupă gardul vecinului, uite aşa, de-al dracu'. Dar leneşi ai satului care veneau noaptea la furat am văzut. Şi nu ştiu cum, dar parcă în societatea asta a noastră, acum, leneşii satului i-au depăşit, domnule, pe gospodari. Nici nu e greu, de fapt, dacă exemplele cui ar trebui să fie campion la apărarea proprietăţii lasă de dorit. Pe Tecuci, gospodarii de prin vecini stau ferecaţi după ferestre închise fiindcă în curtea Primăriei, la propriu, stau gunoaiele grămadă. O clădire despre care oamenii din împrejurimi spun că nu are mai mult de zece ani e aproape pusă la pământ, iar curtea transformată în tomberon, după ce municipalitatea pur şi simplu a lăsat-o de izbelişte. Asta în condiţiile în care există aşa de multe cereri de locuinţe sociale neonorate! Nu cred în ruptul capului că Primăria nu ar fi găsit un potenţial chiriaş care chiar să repare casa pe cheltuiala lui, urmând să i se deducă pe urmă din chiria datorată şi să i se facă un contract pe zece ani sau chiar mai mult. Boboc ar fi fost acum curtea cu pricina, pot să pun pariu! Dar nu, a fost mai uşor să rămână în paragină, pentru ca încet, încet leneşii binevoitori din zonă să pună clădirea aproape de tot la pământ, iar alţi leneşi, harnici doar la aruncat gunoiul aiurea, să facă acolo mizeria de pe lume. Păi dacă Primăria nu are simţul proprietăţii - să mai spun, a nu ştiu câta oară, ce nebunie este în Domnească 24, unde o clădire de patrimoniu dispare, fiind lăsată la cheremul bandelor de hoţi, deşi se află la doar de doi paşi de (încă) sediul Primăriei? - cine să-l aibă? Hoardele de mâncători de seminţe la bordură care au fost aduşi la oraş să se facă muncitori şi care acum nu prea mai au obiectul muncii? Tot bunica, săraca, râdea strâmb când venea vorba de "ăi plecaţi la oraş". Zicea mereu că, de plecat, a plecat cine nu era suficient de bun să fie gospodar în sat. N-avea nimic împotrivă să muncească omul în oraş, dacă era de muncă, dar să se întoarcă seara acasă, să ridice o casă nouă, să planteze nişte copaci, să pună măcar ceva în grădină. Nu prea îi dădeam dreptate atunci, e drept. Dar parcă acum, când văd spaţii verzi pe lângă blocuri transformate în grădini de zarzavat, îngrădite aiurea şi, eventual, cu ceva coteţe de orătănii, îi dau dreptate, vrând, nevrând. Nu ştim ce e al cui: tratăm proprietatea comună ca pe cea individuală, iar pe cea individuală - fie şi a unei instituţii - ca pe una comună. De aici până la balamuc nu-i decât un pas.