Îmi povestea o profesoară despre Timişoara, cum că acolo găseşti câte o librărie la tot pasul şi ai de unde să-ţi cumperi cărţi de specialitate din cele mai variate domenii, semn că nu degeaba se mândresc oamenii din zona respectivă că „Tăt Banatu-i fruncea”. Dar nu despre diferenţele care ne despart pe noi, gălăţenii, de timişoreni vreau să vă vorbesc, pentru că, din punct de vedere al civilizaţiei, oamenii de acolo ne pot da oricând peste nas.
Vreau să mă uit doar „în ograda” noastră şi constat că, în loc de librării, la noi, cele mai multe magazine sunt cele care vând medicamente. Am încercat într-o zi de curiozitate să număr farmaciile de pe bucata de stradă de la Spitalul Judeţean spre Micro 20 şi am trecut lejer de toate degetele de la mâini. Dacă atâtea drogherii, aflate una lângă alta, nu s-au închis de atâţia ani şi nu-şi fac concurenţă una alteia înseamnă că, în oraşul nostru, boala scoate profit.
Închipuit sau nu, suntem bolnavi şi credem că leacul la toate neajunsurile noastre se află în pastile. Altfel, nu-mi explic nici de ce publicitatea la radio sau televiziune excelează în spoturi care te îndeamnă să iei tot felul de doctorii. Ai uneori sentimentul că, dacă n-ai luat nicio pilulă în ziua respectivă, nu te aliniezi standardelor de viaţă cumsecade. Cum altfel? Doar mergând cu maxi-taxi, auzul ţi se umple de voci radiofonice, care mai de care mai vesele, care te îndeamnă să tot bagi în tine pastile şi doctorii: pentru digestie, pentru memorie, pentru slăbit, pentru ciupercile piciorului, pentru a-ţi creşte părul sau unghiile, pentru a fi mai femeie sau mai bărbat, după caz, sau pentru a fi mai fericit.
E clar că atât publicitatea consistentă, cât şi numărul considerabil de astfel de magazine se justifică prin faptul că au în spate nenumăraţi clienţi care cumpără astfel de produse, fie că le trebuie sau nu, fie că au leac sau nu. Nu mă sperie cifra de afaceri a farmaciilor, ci milioanele de oameni care cred că-şi rezolvă problemele doar luând un pumn de medicamente. Cu amărăciune constat că viaţa, trăită pe fugă, nu ne mai oferă timp să ne ocupăm cum se cuvine de sufletul şi mintea noastră şi că toţi am început să credem că putem fi salvaţi de leacuri-minune şi de poţiuni magice.
Îmi vine să mă aliniez şi eu marii mase şi să visez la momentul când se va inventa pastila care să ne vindece de nesimţire şi să ne înveţe să ne ducem resturile la gunoi, de exemplu, pastila care să reducă indiferenţa faţă de cel de alături şi faţă de problemele care chiar ne privesc pe toţi. Pastila care să ne transforme în oameni care au curajul să ia atitudine, atunci când suntem călcaţi în picioare, pastila care să ne înveţe că nu mai merge să ne facem că ne pasă, ci chiar trebuie să punem mâna să facem ceva. Apoi nu ne rămân de inventat decât leacurile pentru a-i transforma pe politicieni în oameni cinstiţi, care să pună interesul nostru mai presus de al lor, care să cheltuiască banii în mod chivernisit, să le ajungă şi de străzi, şi de parcuri, şi de teatre sau de muzee, care să se preocupe să creeze locuri de muncă pentru cetăţenii urbei etc.
Sunt convinsă că, şi dacă s-ar putea inventa aşa ceva, companiile farmaceutice nu s-ar îngrămădi să investească, întrucât nu s-ar găsi suficienţi cumpărători. Pentru că e mai simplu să iei pastile antistres, decât să încerci să schimbi ceva în bine, măcar pe bucăţica ta.
