"Un câine mânca un alt câine. La propriu. Un câine mare se lupta să rupă trupul inert al unui căţel mai mic… poate puiandru. Razant mi-a trecut pe la ureche ceva despre căprioara aciuată pe Faleză de ani buni şi am făcut doi paşi să mă asigur că blana alb-neagră a animalului care servea drept cină canină n-avea nimic comun cu o căprioară. N-avea! N-am apucat să respir uşurată că din desişul spaţiului verde - ce paradoxal sună - un alt câine a simţit mirosul şi s-a îndreptat alergând spre „festinul” din tufiş. Iar în urma lui o mică haită de câini adulmeca deja aerul”, aşa scriam într-un editorial publicat anul trecut, în august reclamând că pe Faleza Dunării funcţionează legea junglei: că ăl mai mare şi mai puternic îl mănâncă pe cel mic şi neputincios.
Uite că a venit (şi) rândul căprioarei. Şi n-a trecut decât un an şi patru luni! Revoltător, pieirea ei n-a avut nimic poetic precum „Moartea căprioarei” lui Nicolae Labiş. Au sfâşiat-o şi mâncat-o câinii flămânzi sau înnebuniţi de frenezia vânătorii.
Sună cinic, crud, nu-i aşa? Nu vă contrazic. Cine-i de vină? Căprioara, poate, pentru că locul ei nu era pe Faleză, ci în pădure sau după gratiile vreunei grădini zoologice. Vinovaţi sunt poate maidanezii care s-au înmulţit peste măsură şi care au fost lăsaţi să transforme cel mai frumos loc de promenadă al oraşului, Faleza, într-un teritoriu propriu al haitelor de câini. Vinovate sunt, poate, şi zecile de iubitoare de lăbuşi maidanezi, în frunte cu „iubitorul preşedinte”, care vin în fiecare dimineaţă să-i hrănească pe câinii fără stăpân de pe Faleză, dar nu îndeajuns ca să-i sature. Ori să le domolească agresivitatea şi instinctul de vânători. Sau poate vinovate sunt autorităţile care, de ani buni, nu fac nimic pentru a limita creşterea necontrolată a numărului de maidanezi şi-au lăsat oraşul la cheremul cotarlelor. Ori poate că adevărata vinovată e Curtea Constituţională, care a oprit de la aplicare legea privind eutanasierea câinilor neadoptaţi. Şi astfel nu s-au mai putut face locuri libere în padocul supraaglomerat al oraşului. Iar câinii au rămas, mai departe, pe străzi. Căutând vinovaţi, am ajuns să mă învârtesc într-un cerc vicios, aşa cum, pesemne, s-a rotit biata căprioară când s-a văzut încolţită fără scăpare de câini.
Revin la scena terifiantă văzută în august. Credeam atunci - sau îmi plăcea să cred - că maidanezul cel mare nu-l ucisese pe confratele mai mic. Ci doar îi găsise trupul neînsufleţit, iar foamea îl făcuse la fel de lipsit de mofturi ca o hienă. Acum, după tragica moartea a căprioarei, încep să am îndoieli. Să mă întreb dacă bietul puiandru sfârşise de moarte bună sau vânat. Sinistru!
A fost un câine, acum o căprioară. Ce mai urmează? Sau cine? Asta e temerea care nu-mi dă pace, ba chiar tinde să devină obsesivă. Pentru că iarna e abia la început şi se anunţă lungă şi grea. Mă sperie gândul că următoarea victimă ar putea fi un om. Un bătrânel ieşit la plimbare pe faleză, un copilaş sau altă făptură la fel de neputincioasă şi de inocentă ca şi căprioara.
Până în ianuarie anul acesta, când un cititor ne-a trimis o galerie întreagă de poze cu ea, mulţi credeau că e doar un mit. Acum a devenit cu adevărat un mit urban în Galaţiu-n care rişti să te mănânce maidanezii.
