Tratată în toamna anului trecut cu o bravadă fanfaronică de către guvernanţi, recesiunea a intrat în viaţa de zi cu zi a românului, care, după vorba populară, s-a cam obişnuit cu criza „ca ţiganul cu scânteia”. Iar când, deunăzi, l-am auzit pe premier că pe la mijlocul lui aprilie ţara a trecut pe lângă faliment, nici măcar nu mai putem să ne aducem aminte când a început totul şi nici să înţelegem cum de la extazul creşterii economice, într-un timp atât de scurt, am fost la un pas de agonia bancrutei naţionale.
Incertitudini plutesc şi asupra previziunilor ce anunţă stoparea declinului. Unii specialişti şi politicieni dau de înţeles că relansarea se va produce în a doua jumătate a lui 2010, alţii, mai pesimişti, cum ar fi Mircea Geoană, estimează durata „bolii” între doi şi cinci ani. Nici nu mai poţi să te superi pe ei când, în contextul interdependenţei economice mondiale, ecuaţia este atât de complicată şi cu foarte multe variabile.
În mod normal însă, fiind o ţară care nu poate să-şi asigure nici măcar nevoile stricte de consum din resurse proprii la preţuri, nu mai vorbim de calitate, competitive, e de aşteptat să ne aflăm pe la coada celor pe care îi va „lovi” noua creştere economică.
Practic, ce a făcut Guvernul în această perioadă? Păi s-a împrumutat de la Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Uniunea Europeană, intenţionează să constituie un fond de garantare a creditelor imobiliare pentru prima casă, şi cam atât. După care, fericit că a produs totuşi ceva, a aruncat responsabilitatea ieşirii din criză în ograda băncilor, care ar trebui să reducă dobânzile la un nivel acceptabil şi să relanseze creditarea.
Ca intenţie nu e rău, dar poate ar fi fost nimerit să se întâmple acest lucru înainte să se împrumute el însuşi de la bănci cu sume colosale la dobânzi mari. În schimb, sprijinirea pieţei imobiliare nu mi se pare de bun augur.
Într-o discuţie cu un notar foarte avizat, acesta a explicat una din cauzele ce au dus la nişte preţuri exorbitante pentru locuinţe. Potrivit acestuia, de comun acord, peste preţul cerut de vânzător se mai puneau vreo 20.000 - 30.000 de euro în plus, bani ce se întorceau la cumpărător. Creditul ipotecar fiind cel mai ieftin la vremea aceea şi pe termene foarte lungi, cumpărătorul folosea restul de bani pentru mobilă, electrocasnice şi, eventual, o maşină. Agenţiile imobiliare, dornice de comisioane tot mai mari, dar şi dezvoltatorii au prins mişcarea din zbor şi au reacţionat prin scumpiri nejustificate.
De câteva luni însă, lucrurile începuseră să se aşeze cât de cât. Locuinţele vechi au devenit tot mai ieftine, iar într-un ritm mai scăzut, şi cele noi. În perioada de top a preţurilor la materialele de construcţii, 2007 şi prima jumătate a lui 2008, preţul pe metrul pătrat construit îl ajungea pe dezvoltator la 700 - 800 de euro pe metrul pătrat fără TVA, iar la cumpărător ajungea la 1.100 - 1.600 de euro.
Acum, acestea pot fi achiziţionate cu 1.000 de euro fără TVA, ceea ce înseamnă că dezvoltatorul, forţat de jocul pieţei, şi-a redus profitul la nişte limite mai apropiate de bunul simţ: 25 la sută, ba chiar mai puţin dacă are de plătit şi nişte dobânzi la credite. Avantaje au şi persoanele fizice care contractează o locuinţă sub 100 de metri pătraţi cu valoarea sub 100.000 de euro, TVA-ul în acest caz, pentru prima achiziţie, fiind de cinci la sută.
Simptome timide dar clare de însănătoşire pe cale naturală a pieţei imobiliare, care, dacă această garantare va funcţiona, s-ar putea să dispară. Ce interes vor avea băncile să ieftinească creditele, dacă tot sunt garantate de stat? Cine va mai scădea preţurile când va vedea că cererea creşte vertiginos?
Revenind la Guvern, a crede că un pic mai multă lichiditate constituie panaceul universal, acesta se înşeală. Chiar dacă, prin absurd, băncile vor fi copleşite de bunăvoinţă şi dispuse să reducă rata dobânzilor, aceasta nu se va întâmpla în dezacord cu situaţia din economia reală.
Poţi să dai credite şi cu cinci la sută, tot aia e dacă nu are cine să le ia. Iar criza e ca primăvara, nu se face bine doar cu două floricele…
