Mă întreabă uneori apropiaţii de unde mai găsesc putere să merg mai departe, zi după zi, când, uite, presa scrisă moare încet, încet, nici radiourile şi televiziunile n-o duc mai bine, breasla s-a deprofesionalizat şi, în general, lumea nu prea mai dă doi bani pe jurnalişti. Le răspund, invariabil, că e nevoie ca cineva să fie glasul celor mulţi, pe care nimeni nu-i ascultă decât din patru în patru, respectiv din cinci în cinci ani, şi atunci doar cu o ureche, cu cealaltă fiind la anunţătorii procentelor de prin sondaje.
Le răspund că, indiferent ce cred ei astăzi, presa ca funcţie publică nu va dispărea niciodată: se va transforma, cu siguranţă, îşi va schimba forma şi mijloacele, probabil, dar nu va deveni desuetă. Asta fiindcă, invariabil, odată ajunşi la putere, oamenii din funcţii au nevoie să fie traşi de mânecă, măcar aşa, prieteneşte, ca să nu uite de unde au plecat. Iar alegătorii, la rându-le, au nevoie de un purtător de cuvânt care nu se lasă influenţat, care nu se dă bătut, care nu renunţă atunci când nu i se răspunde la telefon, care insistă, precum un câine, până ajunge la informaţie, la adevăr. Adevărul ăsta poate părea un moft, mi se repetă, superior, pe la unele mese festive, că "hai să fim serioşi, presă independentă nu există" - şi, culmea, tocmai de către oameni care au încercat sistematic să cumpere jurnalişti.
La fel, libertatea de a-ţi exprima opinia poate părea şi ea un moft, aud, şi încă de la oameni altfel echilibraţi şi de ispravă, că e bine să avem libertate de expresie, dar cu limite (!), iar de când cu tragedia din Paris, ce să mai spun, au devenit brusc deontologi unii care, înainte de evenimentul cu pricina, nu ştiau nici ce e aceea satiră, nici cu ce se mănâncă libertatea cuvântului sau a presei. E uşor, nu-i aşa, să fii curajos pe Facebook, eventual cu nume, prenume şi fotografie de împrumut, e simplu să spui că jurnaliştii ar trebui să-şi mai vadă lungul nasului atunci când nu ai tu nevoie de ei. Fiindcă, indiferent ce ar susţine unii şi alţii, din confortul propriei case sau dintr-un scaun de birou capitonat cu piele, eu ştiu, experienţa mi-a demonstrat-o, că lucrurile se schimbă atunci când dumnealor au nevoie de ajutor. Dacă se îmbolnăvesc şi e nevoie de o campanie umanitară, cine s-o facă, dacă nu presa? Dacă nu sunt trataţi frumos de către serviciile publice - pe care le plătesc în aceeaşi măsură ca şi noi, cetăţenii ăştialalţi, fraierii - la cine sună să se plângă, nu la noi? Şi, când le cerem frumos un punct de vedere cu nume şi prenume, ştiţi ce spun, nu? "Scrieţi voi, că vă pricepeţi, doar sunteţi jurnalişti." Da, suntem.
Noi suntem aceia la care sunaţi când nu vă răspund Electrica sau Distrigaz la telefonul pentru Deranjamente, tot nouă ne spuneţi că nu vine la timp ambulanţa sau că nu s-a deszăpezit bine prin oraş. Şi, să nu ne înţelegeţi greşit, noi chiar răspundem mereu la telefoane, chiar suntem vocea dumneavoastră, a tuturor. O facem poate nu mereu cu plăcere, că suntem şi noi oameni, cel puţin în principiu avem şi noi sărbători, familie, onomastici etc. Dar o facem fiindcă noi chiar credem că trebuie să aveţi o voce. Pentru noi, asta cu libertatea de exprimare nu e un moft.
