„Senzaţional! „Charlie Hebdo” a reuşit, cu mai puţini redactori, să-şi crească dintr-un foc tirajul de la 60.000 de exemplare la un milion!” Cum aţi reacţiona dacă, în vreun ziar, fie el şi de satiră, aţi vedea mâine un asemenea titlu? Orice om zdravăn la minte ar spune că un eveniment în care 12 oameni au fost măcelăriţi nu poate fi tratat cu un asemenea cinism. Şi, totuşi, în numele „dreptului la liberă exprimare”, oricine poate să facă şi asta, dacă doreşte. Ar fi imoral, poate, dar în nici un caz ilegal. Aceasta a fost, de altfel, una dintre regulile pe care chiar „Charlie Hebdo” le-a ridicat adesea la rang de linie editorială. A-l reprezenta pe profetul Mahomed, pe papa de la Roma sau pe preşedintele Franţei sub formă de penis poate fi un mod de exercitare „a dreptului la liberă exprimare”, dar dincolo de asta nu-i decât o vulgaritate ofensatoare şi provocatoare până peste limitele oricărei forme de teribilism.
Duminică, mai bine de 3,7 milioane de oameni au ieşit în stradă sub sloganul „Je suis Charlie!”. Ar trebui să vedem în asta simbolul unei societăţi libere, ce nu poate fi sugrumată de fanatism, dar dacă este să vorbim de adevăr, atunci să-l spunem până la capăt. „Dreptul la liberă exprimare” exercitat de „Charlie Hebdo” n-are nici o legătură cu „dreptul la liberă exprimare” exercitat, de exemplu, de Anna Politkovskaia, ucisă nu pentru glumiţe de prost gust, ci pentru că a avut curajul să critice lucid şi argumentat grozăviile comise în Cecenia de regimul lui Vladimir Putin. Nu are nici o legătură nici cu atentatul pus la cale de Ceauşescu, în 1981, împotriva postului „Europa liberă”, pentru că exercita un „drept la liberă exprimare” interzis majorităţii românilor. Nu are legătură nici cu „dreptul la liberă exprimare” exercitat în Irak sau în Siria de James Foley, înainte de a fi decapitat în numele Statului Islamic (ISIS).
Cum rămâne, atunci, cu „Je suis Charlie!” şi până în ce punct ne putem identifica cu el? E bine să ne întrebăm asta fără falsă ipocrizie, pentru că deja sunt voci, în sfera politică mai ales, care prin spatele pancartelor şi al declaraţiilor de „solidaritate” cu presa au început deja să susţină că, „pentru binele jurnaliştilor”, ar trebui impuse „nişte limite” legale. Şi ar trebui cu adevărat să fim îngrijoraţi atunci când politicienii se grăbesc să le ofere „protecţie” jurnaliştilor prin introducerea unor legi care să le „reglementeze” taman gradul de exprimare. A se vedea, de exemplu, cam ce lideri politici, unii dintre ei certaţi rău cu principiile libertăţii de exprimare, s-au strecurat în primele rânduri ale marşului de la Paris…
Mai corect ar fi, poate, dacă ne-am reaminti că libertatea noastră se întinde până unde începe libertatea celorlalţi. Iar asta este valabil şi pentru libertatea de exprimare, fie că vorbim de libertăţile jurnalistice, politice, confesionale sau etnice. Adesea nu este simplu să vedem până unde se întind limitele propriei libertăţi, dar pentru a le recunoaşte avem nevoie mai puţin de legi şi mai mult de respect faţă de cei de lângă noi, de toleranţă şi sinceritate. Multe dintre acestea au lipsit uneori de la „Charlie Hebdo”. Dar asta nu înseamnă că trebui să ne lipsească şi nouă, pentru că nu vom avea parte nici de mai multă libertate, nici de mai puţină xenofobie, rasism sau fanatism.
