Despre copiii cu nevoi speciale se poate scrie mult. Se poate face apel la omenie, se pot descrie dificultăţi şi situaţii care nouă, celor binecuvântaţi de o normalitate normativă (fiindcă, până la urmă, normalul e doar o convenţie general acceptată), ni se par de netrecut. Dar un lucru este evident: oricât de mult am face noi, oamenii cuvântului, viaţa de zi cu zi a acestor copii va rămâne aceeaşi, greutăţile cu care părinţii lor se confruntă vor rămâne tot pietre de moară, dacă, la nivel de sistem profund de gândire, în societatea noastră nu se schimbă nimic.
M-a uimit, zilele trecute, o discuţie între un copil de vreo şapte ani şi mama sa. Se întorceau de la şcoală, cu autobuzul, ea - obosită după lucru, băiatul - curios şi vorbăreţ. O întreba cum de este o tanti la televizor, la jurnalul de ştiri, care dă din mâini într-un colţ al ecranului. Mama, plictisită şi încercând să aibă în acelaşi timp o convorbire telefonică, i-a aruncat un: "Vezi-ţi tu de lecţiile tale, nu te interesează pe tine, aia e pentru surzi!". Copilul n-a înţeles nimic. Iar momentul propice, în care mama ar fi trebuit să-i explice că există persoane, inclusiv copii, ca şi el, care nu aud şi că există un alfabet special, care îi ajută să comunice, s-a pierdut. Interesul copilului s-a mutat în altă parte, dorinţa lui de a cunoaşte a fost ucisă în faşă, fiindcă mama avea de discutat cu o prietenă despre curăţenia de Paşte şi cât oţet se pune în vopseaua de ouă. Chestiuni arzătoare, care nu sufereau amânare. Cumva, mă îndoiesc eu că, acasă, băiatul a primit răspunsul la întrebare. Iar când va vedea prima dată nişte persoane cu deficienţe de auz "vorbind" prin semne în autobuz va fi probabil speriat şi se va uita insistent. O reacţie normală pentru un copil.
La fel, dacă va avea în clasă un copil cu ADHD sau cu suferinţe din spectrul autist, fără că nimeni să-i fi explicat, la nivelul său de înţelegere, ce înseamnă asta, cel mai probabil va reacţiona violent. Şi nu pentru că ar fi rău, nu pentru că nu i-ar lipsi compasiunea şi capacitatea de a iubi necondiţionat, ci, pur şi simplu, pentru că la vârsta testării limitelor - orice părinte ştie clar la ce mă refer - un copil insuficient pregătit pentru o situaţie complet ieşită din tipar va vrea să vadă până unde poate merge. Nu-i poţi cere unui copil să aibă o reacţie diferită de cea a adultului pe care încearcă să-l imite. Dacă mama sau tatăl sau vor spune acasă: "Copilul X e nebun, să nu te apropii de el, că te bate!", copilul nu numai că-i va crede, dar, cel mai probabil, va încerca el să-l provoace pe celălalt, doar ca să vadă ce se întâmplă. E greu să-i ceri unui părinte să treacă peste instinctul de a-şi apăra puiul, dar dacă doar o clipă s-ar pune în poziţia părintelui unui copil cu probleme, altfel ar sta lucrurile, sunt convinsă. Tuturor părinţilor de pe lumea asta li se rupe sufletul când aud că un copil este în suferinţă. Şi, dacă nu mereu pot ajuta, le stă în putere să-şi educe de asemenea manieră copiii lor, sănătoşi, încât să le facă viaţa mai uşoară celorlalţi, a căror educaţie presupune nu doar părinţi eroi, ci şi foarte mulţi bani. Învăţaţi-vă copiii să nu judece pe altcineva doar pentru că este altfel, mai ales atunci când abaterea de la normă este înscrisă în codul genetic. Atât.
