Suntem, fără îndoială, un popor dominat de instincte. Pasionali, latini, certăreţi, trăim totul la intensitate maximă, nu doar pentru că aşa vrem, ci pentru că aşa simţim. Ne lăsăm ghidaţi uşor de pornirile de-o secundă, care ne fac să iubim sau să urâm cu patimă pe cineva, să luăm ce-i al altuia sau să ne dăm cămaşa de pe noi, dacă ni se înmoaie inima brusc.
Cu raţiunea, mai slăbuţ. Ca să gândeşti trebuie să fii calm, să treci prin filtrul gândirii lucruri care fac instinctele să se aprindă mai ceva ca petardele de Anul Nou. E greu şi nu ne învăţăm minte. Ne plângem în pumni pentru vieţi ratate, pentru relaţii eşuate sau pentru averi risipite. Asupra acestui din urmă aspect mă voi opri acum, pentru că e o modă nefericită să ne punem agoniselile în mâinile celor care au găsit metode suficient de perverse să ne convingă. Lucratul cu mintea (şi mai ales cu nervii) omului e cea mai diabolică strategie de a-l controla, iar cei care au ghicit asta au ridicat-o la rang de afacere cu ramificaţii nebănuite.
Sunt sute de oameni în Galaţi care pot depune mărturie, cu mâna pe inimă, că s-au lăsat orbiţi de un apel telefonic care le dădea veşti teribile. Şi li se cereau bani, mulţi bani, toţi banii, pentru ca fiica, fiul, soţia, fratele, sora sau soţul să nu moară. Sau să nu putrezească în puşcărie. Şi, nu-i aşa, ca apartenenţi ai unui popor care îşi dă şi cămaşa de pe el la necaz, au băgat adânc mâinile în buzunare sau în conturi şi au dat: „avocatului”, „poliţistului”, „doctorului” sau altora despre care în conştiinţa maselor s-a statuat ideea că pot fi motivate să rezolve orice.
Ca să lucrezi cu mintea omului nu îţi trebuie condiţii speciale, nici studii înalte, nici instrumente sofisticate. Nici măcar nu trebuie să fii liber! Poţi fi un pârnăiaş trist şi frustrat, ascuns într-un obscur colţ de celulă, cu zeci de păcate la activ, dar cu destulă imaginaţie şi tupeu. Şi să ai un tovarăş, doi afară, care să strângă banii de la fraieri. Şi, mai ales, un prieten cu „Moş Crăciun” sau „Iepuraşul de Paşti”, care să-ţi strecoare, între două percheziţii, câte un telefon. Că doar e puşcărie, nu mall! Şi, uite-aşa, se ţes reţelele şi se înmulţesc păgubiţii, precum ciupercile după ploaie. Unii cu tupeu, alţii cu emoţia în gât şi frustrarea de după, când descoperă că au dat bani pentru pielea ursului din pădure şi că rubedenia la necaz e bine mersi, fără vânătăi sau cătuşe la mâini.
Dar vestea cea mai proastă dintre toate veştile proaste este că mulţi dintre cei care toacă banii escrocaţi pe maşini scumpe, case sau jocuri de noroc sunt liberi, cel mult sub un anemic control judiciar, care nu-i împiedică să aibă telefon şi să-şi facă în continuare treburile cu el. Sunt liberi pentru că la înşelăciune, aşa cum se numeşte fiecare ispravă storcătoare de bani, se dau ani puţini de puşcărie. Trei, maximum cinci, în cazuri mai speciale. Iar cu aşa pedepse, cel dovedit vinovat are şanse frumuşele să scape cu suspendare la prima faptă, mai ales dacă îşi toarnă vreun complice. Şi dacă ajunge la puşcărie, care-i problema? Temniţa e pentru oameni, nu pentru animale, nu?
Dar cu buza umflată rămâne păgubitul, care nu îşi mai vede înapoi preţul plătit pentru un moment de groază netrecut prin filtrul raţiunii. Cu unghiile roase şi buzunarele goale ar trebui să-şi dea seama că să gândeşti nu te costă nimic. Ba, dimpotrivă.
