Într-o „lume nebună, nebună de tot”, cotropită de iepuraşi pufoşi şi super-oferte la supermarket, Săptămâna Patimilor se raportează la o realitate asupra căreia, din păcate, găsim prea puţin timp ca să reflectăm. E secolul/mileniul vitezei! Aşa că trecem în grabă peste semnificaţia suferinţei din ultimele zile ale Mântuitorului, iar între scrumbia de Florii şi stufatul de miel de la Înviere, rămâne un gol în care nu încercăm să aducem mai multă înţelepciune, compasiune sau speranţă, ci-l împopoţonăm cu un soi de libertinism euforic şi nepăsător faţă de tot şi de toate.
Din ideea de „buni creştini” ne place adesea, din păcate, să păstrăm doar sărbătorile. N-am auzit pe nimeni să se autodeclare „liber cugetător” în zile marilor „Praznice Împărăteşti”. Pentru că, de, poate că n-om fi noi prea duşi la biserică, dar nu se cuvine a rata aşa ocazii de a ne împărtăşi din cele lumeşti în jurul „sfintelor” grătare. Sunt „sărbători legale”, aşa că le tratăm cu toată smerenia de care poate da dovadă o societate de consum şi suntem aproape de o depresie dacă nu putem să ne ridicăm la nivelul unei opulenţe care să ne aducă în pragul indigestiei.
Nu spunem aici că Sfintele Paşti n-ar trebui să fie prilej de bucurie. Dar ar trebui să medităm mai profund la esenţa acestei bucurii. "Hristos a înviat! înseamnă: toate nădejdile bune ale omenirii sunt îndreptăţite!", spunea părintele Arsenie Boca în una dintre scrierile sale. Şi nu cred că există om care în sinea lui să nu tragă nădejde că viaţa, binele, frumosul vor învinge în faţa minciunii, egoismului sau lăcomiei. Şi dacă toţi cei care, în noaptea de Înviere, ne adunăm în jurul bisericii pentru a lua Lumină, n-am uita că flacăra sfântă e menită să ne dea speranţă nu numai pentru un ceas, pentru o zi sau pentru o săptămână, ci pentru întreaga noastră existenţă, atunci poate că ne-am apropia mai mult de acea fericire pe care ne-o dorim cu toţii.
Un vecin de-al meu, departe de a fi un om avut, când era întrebat cum o petreacă Paştele, ce pregătiri o să facă, dacă-i ajung banii pentru toate cele trebuincioase, răspundea invariabil: „Câţiva bănuţi, pentru o lumânare, oi găsi eu!” Cincizeci de bănuţi! De atât avea nevoie vecinul meu pentru a fi fericit în noaptea de Înviere! Desigur, nu-i lipseau de pe masă, după puterile lui, nici bucatele pascale, nici un păhărel de vinişor, dar toate într-un mod cuviincios şi cu valoare mai degrabă simbolică.
Ce am putea înţelege de la vecinul nostru? Că buni sunt şi cozonacii, şi ouăle roşii, poate chiar şi… sticla de whisky luată cu reducere de la supermarket. Dar n-ar trebui să reducem sărbătorile Pascale doar la belşugul ce-l avem pe masă. Păstraţi în buzunar cincizeci de bănuţi şi pentru ceea ce este cu adevărat important. Umpleţi-vă sufletului cu belşugul de Lumină din noaptea de Înviere. Păstraţi bucuria aceasta nestinsă, pentru a o împărtăşi cu cei dragi, dar şi cu cei care au nevoie de iertare, compasiune sau înţelegere. Şi când v-o fi mai greu, să vă amintiţi, la fel, că nu sunteţi singuri.
