Ieri a fost Ziua Mondială de Prevenire a Suicidului. N-am ştiut, din păcate, despre asta cu o zi sau mai multe înainte. Nicio entitate, fie ea din zona sănătăţii sau din cea a ONG-urilor nu s-a aplecat, cel puţin în zona noastră, asupra subiectului, punându-ne la dispoziţie informaţii pe temă. Aşa, să putem trage un semnal de alarmă. Să ştim şi noi, oamenii obişnuiţi din lumea asta uneori atât de urâtă care sunt semnele predispoziţiei la sinucidere, cum să ne păzim, cum să ieşim din depresie sau cum să-i ajutăm pe alţii s-o facă. Doar Penitenciarul de Maximă Siguranţă a organizat ieri un seminar prin care le-a explicat oamenilor de după gratii de ce nu ar trebui să-şi ia viaţa. O viaţă poate mai puţin semnificativă social, dar care, pentru cei dragi, apropiaţi, contează. O viaţă de om.
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), aproximativ 3.000 de oameni se sinucid în fiecare zi în întreaga lume, iar 1 milion de oameni se sinucid anual, ceea ce înseamnă un caz de suicid la fiecare 40 de secunde, rata sinuciderilor crescând în ultimii 50 de ani cu 60 la sută în majoritatea ţărilor.
Galaţiul nu este nici pe departe ocolit de sinucideri. Cu un şomaj care ne situează pe un loc de frunte în clasamentul naţional, cu o presiune fantastică pe puţinii angajaţi care trebuie să-i ţină în spate pe ceilalţi membri ai familie, cu oportunităţi de dezvoltare personală care tind spre zero, nu e de mirare că gălăţenii sunt mai degrabă înclinaţi să creadă că viaţa nu merită trăită. Exemplele curg. Numai în 2015, în martie, o femeie de 48 de ani s-a sinucis, pentru că nu-i fusese plătit la timp salariul, iar un bărbat de doar 27 de ani şi-a tăiat gâtul cu flexul, în aprilie, chiar înainte de Paşti, doi bărbaţi şi-au încheiat socotelile cu viaţa spânzurându-se, în mai unul de 56 de ani s-a spânzurat şi altul, de 57 de ani, s-a sinucis înghiţind insecticid, în iulie, un alt bărbat s-a aruncat în faţa trenului. Cu doar câteva zile în urmă, când de-abia împlinise 18 ani, un tânăr elev de clasa a XII-a a ales să se despartă de viaţă, şocându-şi familia, prietenii şi profesorii cu biletul de adio în care spunea că lumea în care trăim este prea urâtă şi el nu-şi găseşte locul în ea.
Da, trăim într-o lume urâtă, indubitabil. Avem războaie, avem locuri unde oamenii se împuşcă pe străzi, avem opresiune, avem discriminare, avem poate multiple motive să nu ne placă ceea ce vedem în jur. Avem, cu toţii, parte de dezamăgiri personale sau profesionale, de dureri, de nedreptăţi, de obstacole. Ceea ce ne lipseşte însă, în confruntarea permanentă cu viaţa, este înţelegerea faptului că, odată ce am renunţat la ea, nu ni se mai dă a doua şansă, decât, poate, Dincolo. O dimensiune de care, însă, nu putem fi siguri decât în măsura propriei credinţe în Dumnezeu. Până acolo însă, trebuie să ne reamintim că depresia majoră este principala cauză de suicid. O afecţiune psihiatrică gravă care, din păcate, aşa cum explica, în iunie, dr. Liliana Mihalache, medic primar psihiatru, în societatea noastră nu este tratată ca o boală. Din teama de a nu fi etichetaţi drept «nebuni», numeroşi pacienţi aleg deci să lupte singuri cu boala. Şi mor. Pentru toţi aceştia, din păcate, nu face nimeni seminarii de conştientizare. Şi, cu siguranţă, ar trebui.
