Citind despre câţiva dintre puţinii gălăţeni membri în Mensa, organizaţia deştepţilor lumii, a căror poveste adevărată o puteţi afla, astăzi, în pagina de Învăţământ, m-am întrebat, a nu ştiu câta oară, ce anume înseamnă, de fapt, ca un om să fie deştept. Cât din abilitatea lui (sau a ei, că nu facem discriminări de gen) de a rezolva probleme de logică se datorează moştenirii genetice şi cât adaptabilităţii, lucrurilor învăţate de-a lungul vieţii, atenţiei la orele de clasă din şcoală etc.?
Este evident, iar asta o demonstrează clar experienţa, există diferenţe majore între inteligenţa nativă şi deşteptăciune, în sensul de abilitate însuşită de a face analize logice rapide, de a se adapta la situaţii şi date noi, de a face conexiuni multiple între informaţii şi date complexe. Un copil de doar câteva luni este capabil să găsească o cale de a scăpa din pătuţul cu grilaj sau de a se da jos din cel al părinţilor, deşi nici nu vorbeşte, nici nu merge, uneori nu poate nici sta în picioare. Faptul că dă jos pernele din pat şi pe urmă îşi dă şi el drumul pe acestea, evitând o cădere dureroasă de la înălţime, este o dovadă clară de inteligenţă sau măcar de inventivitate. În ce măsură, crescând, copilul cu pricina va fi în măsură să transforme inteligenţa nativă într-o abilitate care să-i aducă şi confort, şi poziţie socială, şi beneficii pe toate planurile, depinde foarte mult de modul în care este stimulat de mediul familial, de cum este încurajat să se dezvolte la şcoală, de societatea în care trăieşte. Evident, o moştenire genetică bună creează premisele unui avantaj major, dar, la fel de bine, un copil foarte inteligent, care creşte într-un mediu nociv, poate să piardă, pe parcurs, capacitatea de adaptare cu care l-a dotat Mama Natură.
Discutam, nu cu mult timp în urmă, cu mai mulţi profesori gălăţeni, de diferite specialităţi, şi i-am întrebat ce preferă, atunci când li se cere să facă performanţă: un copil inteligent sau unul foarte muncitor? Fără să clipească şi fără să ştie unul de celălalt, mi-au răspuns că ar alege mereu un elev cu mintea brici, cum se spune, în ciuda faptului că sunt mai greu de stăpânit şi cer mereu mai mult de la maestru. Motivul invocat de profesori a fost că, oricât de mult ar munci, un copil mai puţin dotat nativ nu va atinge niciodată vârful. Va fi, cu siguranţă, maleabil şi va reuşi în viaţă, asigurându-şi o existenţă confortabilă şi răspunzând aşteptărilor familiei, dar mintea sa nu va avea niciodată potenţialul măreţiei, al marilor descoperiri, al performanţei nu pentru o finalitate traductibilă imediat în bani, ci de dragul ei înseşi.
Revenind la gălăţenii noştri care au dorit să-şi testeze posibilităţile la Mensa, aceştia vor protesta, probabil, dacă-i vom numi oameni deştepţi. Sunt, fiecare, mult mai mult decât atât. Nivelul IQ-ului nu-i defineşte, cu siguranţă, decât în mică măsură, şi, cu toate astea, recunosc ei înşişi că sunt parte a unui club select, cel al sportivilor minţii, de numai 2 la sută din totalul oamenilor planetei. Iar asta nu e puţin lucru. "Oamenii valoroşi adunaţi la un loc vin cu ideile lor valoroase şi e imposibil ca astfel să nu se schimbe ceva în bine", zice Robert Stan, seniorul mensanilor gălăţeni. Şi zice bine!
