Cel puţin staliniştii ăia erau sinceri: le stătea în gât opera lui Brâncuşi, ei voiau ca o sculptură „să semene”, să ţină-n mână seceră, ori ciocan, sublimarea artistică „nu însemna” nimic, stilizarea era „decadentă”, după cum pretindea, în anii ´50, chiar un remarcabil critic de artă, George Oprescu, cel care a dat şi numele Institutului de Istorie a Artei. Şi cel care n-a mai contenit însă cu osanalele câteva decenii mai târziu, când deja Brâncuşi era socotit în Occident „artist francez”. Francezii ne-ar fi dat tot atelierul sculptorului nostru de la Paris, contra tablourilor lui El Greco de la Muzeul de Artă al Republicii, dar în epoca opreştiană timpurie nu s-a admis aşa ceva! Sculpturile maestrului stăteau pitite pe sub scară, doar artişti precum Storck sau Jalea şi câţiva scriitori înţelegeau că începea o artă nouă! Pe atunci, „gospodarii” de la Târgu Jiu voiau să tragă cu otgoanele de Coloana Infinitului, cea din fontă alămită, s-o culce - credeau că-i din bronz, bun pentru robinete. Fontă plus geniu înseamnă însă o valoare de excepţie, iar asta e de neînţeles şi pentru liderii politici needucaţi de azi, edili buni la dat cu var, care au curăţat cu DERO Poarta Sărutului sau, la Galaţi, au furbişat Femeia pe valuri a lui Baraschi! Porcul nu se pricepe la portocale, dar, dacă ştie cifre, află: Cuminţenia Pământului „face” vreo 20 milioane de euro! Găzduită de Muzeul de Artă al Republicii, după ce a fost hrăpită de la proprietar, opera nici n-a dus-o mai bine, ba a fost crăpată, la fixarea pe un postament. Acum, statuia cu picior rănit e pe picior de plecare, mari colecţionari ai lumii sunt interesaţi. O vor duce ca să vorbească acolo despre România, sau o vom ţine cu dinţii acasă pe excepţionala soră, după şase milenii, a Gânditorului de la Hamangia, modelat de un Rodin al Neoliticului? După aprecierile lui Alexandru Bâldea, directorul unei prestigioase case de licitaţii, Artmark, fetiţa sfioasă din calcar, cu sâni abia înmuguriţi, săpată în piatră extrasă din catacombele Parisului, din grotele Savonnières, este „cea mai valoroasă lucrare de artă românească aflată pe teritoriul României”! Unii comentatori au spus să dăm banii pe loc: am putea amâna pentru aceasta construcţia unui tronson de autostradă care şi aşa va trebui refăcut, că se lucrează prost! Nici Galaţiul nu putea face excepţie: staţia de epurare a cartierului Cantemir, care a costat jumătate de milion de euro (cât un deget sau cât o ureche a statuii de 20 milioane?), trebuie reconstruită!
Premierul Ponta observa că, dacă ne vom răscumpăra Cuminţenia, ar ajunge ca fiecare român din cele 20 de milioane să dea câte un euro. Sigur că, da, premierul ar da şi el un euro, nu s-ar da în lături de la aşa un sacrificiu. Dar la cine va apela ca să gândească în locul său o soluţie practică? Pe vremea când la Bucureşti oamenii vremii, precum senatorul Urechia, se luptau ca să avem şi noi primul ateneu în România, „Daţi un leu pentru Ateneu” a făcut o campanie bună. Şi nu eram 20 de milioane, ci vreo şapte! Aşa cum, mai fără energie, şi la Fundaţia Mantu, iniţiată de regretatul pictor Nicolae Spirescu, elevul maestrului, s-a derulat şi o chetă pentru răscumpărarea „Casei Mantu”, care nu a fost a pictorului, ci a fratelui, magistratul iubitor de muzică. Între timp, casa cvasi-memorială, scoasă la vânzare de actualul proprietar, mai scumpă decât dărnicia noastră de-un leu, se înclină obosită şi se va prăbuşi, lăsând în loc obişnuita Obrăznicie a Pământului...
