În România asta cu proteste de stradă şi Guvern demisionar, în România cu insuficiente paturi speciale pentru răniţii din Clubul Colectiv şi, în general, cu insuficiente paturi prin spitale, în ţara asta în care vieţile omeneşti încă se măsoară în mii de euro lipsă la buget, iar conştiinţele, în mii de euro primite şpagă, parcă nu mai vezi lumina de la capătul tunelului. Speranţa într-o schimbare profundă este una mai prudentă decât o vulpe la gardul ţarcului cu găini păzit de patru câini. Sper să greşesc. Sper ca entuziasmul protestatarilor să nu se stingă, sper să mi se demonstreze că am în ce să cred şi că, în ciuda tuturor piedicilor, şi la noi se poate schimba ceva. Dar mi-aş dori ca schimbarea aceasta să se poată produce dinlăuntrul nostru, nu să vină din afară, fiindcă doar o modificare dorită şi voită a valorilor şi atitudinilor poate să susţină o schimbare necesară a mecanismului de propulsare la vârf a celor destinaţi să ne conducă.
Mă uit, cu atenţie, interes şi, de ce să nu o recunoaştem, o urmă de invidie, la noul premier al Canadei. Al doilea cel mai tânăr lider al destul de tânărului şi el stat nord-american, Justin Trudeau are 43 de ani şi, cel puţin deocamdată, şi-a ţinut promisiunea făcută, în numele său şi al liberalilor pe care-i reprezintă, în campania electorală: are primul guvern al ţării în care jumătate dintre miniştri sunt femei. Mai mult decât atât, ministrul Apărării este un fost colonel de origine indiană, iar printre miniştri se mai numără un alt indian, reprezentanţi ai populaţiilor indigene şi o persoană în scaun rulant, ca expresie a dorinţei noilor lideri canadieni ca guvernul să semene cu ţara, s-o reprezinte real şi transparent, pentru a asigura creşterea economică dorită şi bunăstarea pentru cei mulţi.
Să nu ne păcălim singuri însă: nu e suficient ca un lider politic să fie tânăr, fiindcă, nu-i aşa, tânăr este şi Victor Ponta şi am văzut cu toţii ce ne-a adus asta. Noul premier canadian s-a născut în casa unde va locui acum în noua sa calitate, pe vremea când tatăl său era prim ministru al Canadei. Cu alte cuvinte, abilităţile politice ale onorabilului Justin Trudeau şi chiar deschiderea sa către nou şi către reformă nu sunt rezultatul apartenenţei sale la o anumită generaţie, ci, mai degrabă, al apartenenţei sale la o anumită familie, cu o anume educaţie şi o conştientizare timpurie a responsabilităţii sociale. Şi dacă, în Canada anului 2015, primului ministru i se pare firesc să-şi ţină promisiunile din campania electorală, incluzând în cabinetul său reprezentanţi ai mai multor minorităţi, în România anului 2015 doar cinci persoane cu dizabilităţi s-au angajat în Galaţi de la începutul anului, o pereche de îndrăgostiţi cu dizabilităţi a avut nevoie de ajutorul unei televiziuni pentru a-şi putea organiza nunta visată, iar perspectivele pentru câteva zeci de mii de oameni aflaţi în aceeaşi situaţie sunt nule. De ce? Fiindcă schimbarea - operată deja la nivel legislativ - nu s-a produs şi în interiorul societăţii: nu suntem nici dispuşi, nici pregătiţi să acceptăm că oameni diferiţi de majoritate pot fi utili, chiar benefici societăţii şi lor înşişi. Iar atâta timp cât mentalităţile rămân acestea, degeaba se strigă lozinci în stradă, degeaba se speră. Mai binele nu vine din decizii politice, ci din decizii personale.
