1989. Românii sătui de foame ies în stradă ca să spună "STOP" unei drame naţionale şi să schimbe istoria. Să aibă dreptul de a nu se mai teme să spună ce gândesc, de a nu mai sta la coadă pentru mâncare, să aibă pe masă o pâine neraţionalizată şi să plece unde, când şi de câte ori doresc. Îndemnul la revoltă propagat cu efect de domino şi pornit nu se ştie încă foarte clar de unde duce la răsturnarea unui regim pentru a face loc altuia şi lasă loc unei profeţii care pe mulţi i-a făcut, la vremea respectivă, să zâmbească ironic – amar în colţul gurii: ne vor trebui pe puţin 20 de ani ca să ne civilizăm. Nu asta voiam toţi? Şi cât mai repede, nu peste două decenii! Doar „explodase mămăliga” şi nu visam decât la pâinea albă, pufoasă, cu parfum de Occident şi mai ales fără cartelă!
2015. Un club răsărit obscur într-unul din cadavrele fostelor fabrici comuniste din Bucureşti se transformă în crematoriu pentru zeci de oameni tineri. Drame, suferinţă, semne de întrebare şi o mare de furie care au trecut de zidurile clubului şi s-a revărsat din nou, în stradă. Zilele trecute am asistat la cea mai mare mobilizare de oameni de la Revoluţie încoace. Din nou, foarte tineri, dintre care mulţi erau copii în 89 sau poate nici nu se născuseră la acel moment. Fără lideri de sindicat şi fără huligani care să agite inutil spiritele. Oameni care au crescut şi s-au format odată cu democraţia strâmbă, „clădită” şi plătită cu sânge, la Crăciunul de acum un sfert de secol. O aparentă libertate în care tot cei vechi şi „puii” lor au tras sforile şi au crescut caracatiţa înfiorătoare care a şubrezit sisteme şi care a dus, în cele din urmă la tragedia de la „Colectiv”. Necazurile unesc oamenii şi poate în cel de-al 12-lea ceas opinia publică, adică masele, vor învăţa că vocea lor trebuie să se facă auzită, nu doar atunci când semeni de-ai lor intră în pământ, din cauză că alţii au abuzat, sau au profitat, sau au dat şpagă.
Ce trebuie să învăţăm este că un sistem nu se doboară peste noapte, cu o manifestaţie sau o schimbare de Guvern. Sau cu o arestare, două trei. Acestea sunt vârfurile aisbergului şi bravo opiniei publice, pentru că vocea i-a fost destul de puternică să le provoace. Dacă asta este soluţia, atunci poate noi ar trebui să fim mai conştienţi să avem puterea de a schimba lucrurile şi când se închide o şcoală, şi când se închide un spital, când mor oameni pentru că sistemul medical nu le oferă posibilităţi corecte şi reale de a-şi trata bolile, dar şi pentru gropile din asfalt sau pentru prea puţinele locuri de muncă. Un protest real, al oamenilor simpli, nu conduşi politic sau motivaţi în orice altă manieră este un prim semnal că cei 20 de ani fatidici proorociţi după Revoluţie şi-au făcut efectul. Ar fi antidotul perfect pentru reformarea sistemelor împânzite de corupţie. Pentru că ea, corupţia nu este doar în ceea ce se vede la televizor, prin capii ei „pedepsiţi” cu trei-patru ani de puşcărie demonstrativă. De la legile făcute să apere interese până la cei care le aplică, sau la cei din aparatul instituţiilor de stat, mereu datori cuiva pentru vreo funcţie, vreun grad sau vreun loc în aparatul complicat al şpăgilor, corupţia îmbracă multiple şi nebănuite forme. Fur pentru că am fost furat. Înşel pentru că am fost înşelat. Dau şpagă pentru că vreau să supravieţuiesc. Închid ochii, dacă vreau să îmi fie bine. Acest algoritm face posibilă perpetuarea regresului şi a corupţiei. Să dea Dumnezeu să nu se perpetueze şi mai mult tragediile. Iar pentru asta va trebui ca următoarea schimbare să nu mai dureze încă 26 de ani.
