De la fotografii cu străzile absolut goale ale Bruxellesului într-o dimineaţă de duminică, până la declaraţiile primăriţei din oraşul american Baltimore, care şi-ar dori mai mulţi refugiaţi sirieni, ştirile sunt dominate, zilele acestea, de reacţii, contrareacţii, lipsă de reacţii sau pur şi simplu consternate semne de exclamaţie însoţind fotografii, toate legate de problema imigranţilor, a atacurilor teroriste şi a legăturii dintre cele două fenomene.
Mediul online românesc e plin de ipoteze, teorii conspiraţioniste, mărturii, chipurile, la prima mână şi alte asemenea, de ai spune că am trăit cu toţii, sute de ani, într-un stat multicultural şi multireligios, nu în România. Nu mă erijez în entitate atotştiutoare într-ale minorităţilor etnice, deşi avem, în zona Galaţi-Brăila, antecedente istorice în privinţa asta. Iar Dobrogea nu e departe. La fel, am călătorit des în Banat, suficient cât să văd că oamenii convieţuiesc, de regulă, în bună pace, chiar dacă vorbesc fiştecare pre limba lui, până şi-n tramvai. Aud însă des de pe la românii din Harghita şi Covasna că nu-i chiar simplu să fii minoritar în ţara ta prin judeţele cu pricina, dar, până la urmă, cred că nimeni nu va reuşi să creeze o breşă în chiar inima ţării, oricât de mult îşi doresc unii militanţi secui trebuşoara asta.
Oricum am pune însă problema şi indiferent unde în România ne-am fi născut, un lucru este însă evident: trăim într-un stat în care, fraţilor, 95 la sută din populaţie este formată din creştini, dintre care 85,6 la sută ortodocşi (date disponibile după recensământul din 2011), iar printre restul de 5 la sută se află şi cei care se autodeclară atei. În consecinţă, dacă trăieşte cineva cu impresia că venirea în România a câtorva mii de emigranţi sirieni ne va transforma într-o naţiune în pericol de a fi asimilată de musulmani, are serioase probleme în a distinge realitatea de fantezia din unele filme americane. Departe de mine gândul de a spune că atentatele teroriste nu sunt o ameninţare, şi încă una extrem de serioasă. Mi s-a strâns sufletul când am văzut capitala Belgiei pustie prin imagini, recunoscând locuri care în mod normal ar fi fost pline de oameni, turişti, dar şi localnici, văzându-şi fiecare de treaba lui. Nici nu vreau să mă gândesc la frumosul meu Paris, pe care nu l-am mai văzut de două decenii, speriat, închis în case, mutilat. Sunt realităţi pe care nimeni nu le contestă, realităţi la care trebuie să ne adaptăm. Dar există suficiente structuri statale care asta fac şi, sincer, din toate controalele pe aeroport la care am fost supusă, alea din Otopeni au fost cele mai ale dracului. Acuma, pe la restul de graniţe cică stăm mai prost, dar, sincer, am dubii că suntem o destinaţie atât de dorită - turistică, de afaceri etc. - încât să devenim peste noapte ţintă teroristă. Aşa că înspăimântarea asta inflamatoare nu face decât să le îngreuneze viaţa unor amărâţi care au ajuns deja prin centrele de primire imigranţi şi care, sunt sigură, deja se confruntă cu prima iarnă adevărată din viaţa lor. Potoliţi-vă, oameni buni, vedeţi-vă de iarnă, de lipsa căldurii, de deszăpezire şi de furturile de bani publici, că astea ne dor pe noi.
