Orice ni se poate imputa nouă, gălăţenilor, dar nu că n-avem voci! Voci unice, glasuri puternice sau suave, voci îngereşti sau incendiare, glasuri pline de sensibilitate sau jucăuşe şi pline de culoare. Iată şi dovada: de trei luni încoace, aproape că n-a fost seară de vineri în care, în prime-time, să nu se audă măcar o voce, dacă nu mai multe, din Galaţi.
Uite, de pildă, vocea specială a Cristinei Vasopol, semifinalistă la „Vocea României”! Sau, la „X Factor”, mi-aduc aminte de Mădălina Căuş, cu al său glas unic, de Ştefana Lepădatu şi flautul ei vrăjit, de Adrian Adam Nedelcu şi de un „Septembrie, luni” cum nici lui Horia Brenciu nu-i iese! Ar fi nedrept să uit de fata rock Liz (Elisabeta) Pricop, care a dovedit că o fată poate cânta senzaţional piesa unui bărbat, de Irina Ichim, al cărei glas s-a ridicat până-n Cer, la fiul ei, ori de Florin Drăgoi, care a dovedit lumii că poţi să păşeşti mai strâmb, dar să ţii loc de o întreagă orchestră când faci beatbox! Şi cu teama că am rătăcit vreun nume le-aş mai adăuga pe lista de voci care ne-au încălzit sufletul în toamna asta pe Alice Ciornovalîc, pe Gabriela Lazăr şi pe Andreea Vătavu…
Deci voci avem, le-aude şi le-ascultă înfiorată o ţară-ntreagă! Cum se face, totuşi, că tocmai vocea Galaţiului nu se-aude pe nicăieri? Vorbesc de glasul oraşului nostru, care, o vreme, a sunat tot mai stins, iar acum pare c-a amuţit de tot. Vocea care să strige că oraşul de la Dunărea de Jos e încă pe harta României, chiar dacă-l ocolesc toţi de parcă ar fi ciumat!
E drept, ne-o fi răguşit vocea de când a venit frigul şi căldura vine doar sub formă de promisiuni şi amânări, care, din păcate, nu ne dezmorţesc caloriferele. Dar nici în vară, când era soare şi frumos, vocea Galaţiului nu se auzea! I-o fi fost jenă să strige că n-avea apă caldă să se spele încă din primăvară… Şi totuşi, n-a strigat nici în iarnă, de sub zăpezi.
Dar să nu ne pierdem speranţa, dacă n-avem noi, gălăţenii, glasuri suficient de puternice, să se audă pân' la Capitală, ar fi avut, la o adică, cine să ne ducă măcar ecoul, dacă nu cuvintele cu totul, la Bucureşti.
În aproape fiecare guvern am avut, dacă nu un ministru, măcar un secretar de stat, un director de minister, un consilier de ministru sau măcar un ţiitor de servietă ministerială. Şi totuşi, Galaţiul a rămas pe dinafara proiectelor şi planurilor de investiţii guvernamentale şi, mai departe, europene. Uşurel, nu daţi cu piatra, că nu vorbesc aici de trafic de influenţă, ci de lobby!
Cu un pas mai jos de guvern, Galaţiul are nu 11, ci 15 parlamentari. Deputaţi şi senatori, majoritatea cu experienţă de cel puţin un mandat de ales în spate, care ar putea să se facă auziţi de sus, de la tribuna Parlamentului şi mai departe! Ar putea. Păcat, însă, că, pe mulţi dintre ei, noi, gălăţenii, nu i-am mai văzut de la alegerile din 2012, când i-am admirat în afişele lipite pe stâlpi şi panouri şi în bannerele spânzurate prin oraş sau judeţ. Şi dacă nu i-am văzut noi, nici ei nu cred că au făcut-o. Iar ochii care nu se văd se uită! La fel şi glasurile…
Nu-i bai, că voci au şi aleşii locali, în frunte cu primarul, dar ori nu strigă la urechile care trebuie, ori nu sunt suficient de convingătoare... Zău dacă pricep ce se întâmplă! Ai putea să juri că vorbesc în pustie…
Concluzia? Voci avem! Avem şi voce. Păcat că nu ne-aude nimeni!
