Noi şi-ai noştri

Scris de Anca Spânu

Vineri, 18 Decembrie 2015 00:00

Gălăţenii mei, ai mei şi ai dumneavoastră, au făcut, miercuri seara, o minune. Evident, e o minune care are nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu ca să îi aducă tânărului artist Nony Borşan sănătatea şi forţa ce-i vor permite să facă, la rândul său, minuni cu vocea şi pe clapele pianului. Dar am încredere că Cel de Sus va vedea sufletul nostru bun şi îl va vedea şi pe al lui, dimpreună cu inimile de aur ale părinţilor şi prietenilor săi, pentru a împlini dorinţa noastră, a tuturora. Dacă scriu astăzi aceste rânduri, este pentru că vreau să spun nişte lucruri pe care simt că trebuie să le aduc în faţă. Noi, gălăţenii, oamenii care ne luptăm cu şomajul, cu durerile nevindecate din lipsă de fonduri pe la spitale, cu indiferenţa unora dintre aleşi, cu autosuficienţa altora, cu lipsa mijloacelor pentru a avea nişte lucruri elementare şi de bun-simţ, precum străzi pavate, canalizări care funcţionează, apă curentă, rece şi caldă, încălzire iarna şi spaţii verzi răcoritoare vara, noi reuşim, apelând la unele straturi profunde ale sufletului nostru, să facem bine fără a aştepta nimic în schimb. Noi suntem şi angajaţii cu salarii insuficiente, şi întreprinzătorii cocârjaţi de prea multe taxe şi impozite, suntem şi pensionarii care şi-au rupt 50 de lei din puţinul lor ca să-l ajute pe acest tânăr de 26 de ani pe care nu-l cunoşteau, dar care ar fi putut fi nepotul lor. Noi putem fi oameni şi am demonstrat-o. Tuturor acelora care ne acuză că suntem prea dezbinaţi, că nu ne implicăm civic, că nu suntem în stare să avem atitudine privind problemele comunităţii le-aş recomanda să încerce să facă, întâi, ceva şi pe urmă să ne judece. Pentru că miercuri seara, în sala Dramaticului, au fost gălăţeni de toate vârstele şi preocupările, din diferite grupuri sociale, oameni şi mai avuţi, şi mai puţin avuţi, dar numitorul comun al lor a fost umanismul, iar la asta au fost, cu toţii, extraordinari. Eu şi colegii mei le mulţumim tuturor pentru implicare, pentru entuziasm, pentru felul în care s-au bucurat de spectacol, cu gândul la Nony. Un lucru însă mă doare şi continuă să mă doară. Solistul Adrian Enache, gălăţean de-al nostru şi el, s-a întrebat, pe scenă, cum oare noi am reuşit să-l găsim şi să-l aducem acasă, aşa cum am făcut şi cu Andreea Antonescu, iar autorităţile, de câte ori au organizat spectacole, n-au găsit de cuviinţă să-i cheme tocmai pe artiştii legaţi de acest oraş, de Dunărea lui, pe oamenii care au aici colegi şi prieteni, familie, părinţi sau copii. Chiar aşa, oare de ce? Nu cumva ne-am bucura cu toţii mai abitir de Ziua Marinei, de Sfântul Andrei, de 1 Iunie sau în mai ştiu eu ce altă ocazie festivă, dacă pe scenă ar cânta artiştii pe care oraşul ăsta i-a născut, fie că sunt solişti de muzică uşoară sau populară, iluzionişti, solişti de operă, balerini etc. Dacă noi am reuşit, miercuri, să bucurăm o sală de oameni doar cu artişti de-ai noştri, de ce oare crede municipalitatea că oraşul întreg nu i-ar aplauda pe-ai lui? Eu cred că se poate. Dar oare de ce nu se vrea?