În trecut, iarna aducea cu sine nămeţi cât casa, drumurile deveneau inexistente sub straturile de omăt, iar deplasările mai lungi erau posibile cu sania, căruţa sau cu piciorul. Datul la lopată pentru necesităţile familiei era sport naţional şi nimeni nu se plângea, iar trenurile erau luate cu asalt de pribegiţi veniţi de la zeci de kilometri, conştienţi că numai cu un efort considerabil vor putea să înfrunte „urgiile”. În caz de boală, leacurile „de casă” deveneau panaceu, iar de mâncare, fiecare se descurca cu ce agonisise în gospodărie.
Oamenii aveau informaţii puţine şi, de multe ori, şi mai puţine posibilităţi de a afla sau de a cere ajutor. Lamentarea era o pierdere de timp în lupta cu natura. Acum, e invers. Omul are acces la informaţie şi căi de comunicaţie suficiente pentru a afla şi a transmite. Vrea să circule cu maşina, cu maxi-taxiul, cu trenul, cu ambulanţa, cu orice, numai să circule şi intră într-un teribil atac de panică la o zăpadă de 50 de centimetri. Copilul nu mai merge la şcoală, pentru că străbaterea „nămeţilor” cu piciorul este un tratament inuman şi periculos. Proviziile de combustibil pentru încălzire sau de lumânări în cazul în care, Doamne fereşte, cade curentul, au devenit o precauţie prevestitoare de tot ce-i mai rău.
Da' statul ce face? Cum care stat? Acela pe care îl înjură de fiecare dată când este tratat mizerabil într-un spital. Sau care nu îi oferă loc de muncă, deşi s-a spetit să termine o şcoală. Sau care îl obligă să se îndatoreze pe viaţă pentru o locuinţă şi îl jupoaie cu taxe şi impozite. Paradoxal, statul şi forţele sale sunt văzute deodată ca „tampon” între om şi natură. Să nu îl lase pe cel dintâi să-şi pună la treabă instinctele de conservare şi supravieţuire! Şi nici măcar spiritul civic.
Dacă în trecutul apropiat, când zăpezile încă îşi mai meritau numele, nu ca pospaiul de omăt cu care ne-a cadorisit iarna aceasta, pe la sate încă mai vedeam ţărani ce aşteptau în uşa casei să vină armatele cu lopeţi să-i scoată la lumină, acum am văzut că şi orăşeanul e tot mai pătruns de suficienţa impozitelor. Sictirit poate că de banii lui nu s-au făcut străzi bune, nu s-au curăţat cartierele de maidanezi şi nu s-au aprins luminiţele de sărbători, omul a lăsat lopata să se odihnească frumos, la căldurica apartamentului, aşteptând ca lama utilajului care a curăţat bulevardul să îi intre, dacă se poate, jumătate de metru sub maşină. Dar, iaca, nu s-a putut şi uite-aşa s-a făcut mormanul la marginea şoselei, numai bun să fie escaladat.
Orăşeanul zice bogdaproste că ajunge teafăr la un autobuz în care are wireless, astfel că îşi mai poate vărsa niţel năduful pe Facebook până la destinaţie. Aproape că nu mai contează că, la coborâre, se prăvale peste alt morman de zăpadă, în staţie. E motiv numai bun pentru viitoarele postări, la concurenţă cu cele din ţinuturile „izolate”, acelea cu „n-am curent” şi „când circulă maxi-taxi spre Cuca Măcăii”.
Fără a visa la parazăpezi, superutilaje, megamobilizare şi extrapromptitudine, statul, prin autorităţile lui, şi-a cam dovedit măsura competenţei, indiferent de culoarea codului. Cam atât se poate şi vor mai trece, poate, câteva zeci de ani până s-o putea altfel. Dar în loc să ne panicăm în isteria „iadului alb”, n-ar fi oare mai bine să ne punem minţile la treabă? Şi mâinile, că munca n-a ucis pe nimeni.
