Iarna nu mai scoate la zăpadă copilul din noi. Din ce în ce mai înfriguraţi, cu sabia pierderii căldurii deasupra capului, cu spectrul facturilor din ce în ce mai mari la electricitate - în ciuda ieftinirii trâmbiţate, dar neîntâmplate, exact aşa cum scriam la începutul lunii - uităm să ne bucurăm împreună cu cei din generaţiile de după 2000, dintre care unii, cei mai mici, poate n-au avut niciodată o sanie. Săniile sunt scumpe, acum. Nimeni nu le mai face din metal, cu pod de scânduri, că nu mai avem nici meşteri să le sudeze tălpile, nici bunici să le potrivească lemnul şi să scrijelească, pe spate, la loc ferit, cu un cui înroşit în foc, o cruce mică, tremurată, dar suficientă ca să protejeze băietu' sau fata la vreo răsturnare mai periculoasă.
Acum, săniile se vând la supermarket, la superofertă de suta de lei şi peste. Au scândurele din ce în ce mai înguste, din ce în ce mai nelăcuite, şuruburi proaste şi tălpi uşoare, de aluminiu, dar care abia duc greutatea unui prunc complet acoperit de vreo trei pături. Altele sunt din plastic, ori şmechere, precum cele de închiriat în staţiunile montane, cu tălpi de metal aplicate şi posibilitate de manevrare în curbe, ori simple tăvi trase de sfoară, cu care ai toate şansele să-ţi zăpăceşti şira spinării prin bolovanii de sub zăpadă.
Nici derdeluşuri nu mai avem, fiindcă s-a construit pe fiecare petec de pământ, acolo unde s-a putut, iar unde nu, zona e închisă cu garduri, nu carecumva să pătrundă vreun copil.
Zilele trecute, în staţia de autobuz de la Teatrul Dramatic, un prichindel se ruga de mama lui să-l ducă la derdeluş. Să fi avut trei ani şi un pic, neastâmpărat şi zâmbăreţ, ataca fiecare morman de zăpadă de pe marginea trotuarului, măsurându-l, expert, din priviri: ăsta o fi bun de dat o tură? Pe fundul pantalonilor de fâş, fireşte, fiindcă de derdeluş mama n-avea timp, trebuia să ajungă acasă, "altfel cine face papa?" şi, oricum, nici loc nu prea e pentru aşa ceva.
Mai încolo, pe la Biserica Greacă, un tătic găsise timp să-şi scoată prinţesa la zăpadă. Doar că prinţesa, îmbrăcată probabil de mama care în viaţa ei nu se dăduse cu sania, plângea că nu mai poate de frig şi că-i intră zăpadă în cizme. Pe drept cuvânt: în loc de costumul de fâş şi cizmele de cauciuc îmblănite, cu care s-ar fi putut distra de minune, era îmbrăcată ca o piţi în miniatură. Colanţi şi cizme de piele cu carâmbul lărguţ - de aici problema cu intratul zăpezii când tatăl o trăgea cu sania - şi o haină de blană largă ca o pelerină, cu o glugă la fel de largă, care-i cădea peste ochi şi nişte ciucuri absolut ridicoli la mâneci, care riscau la fiecare pas să fie prinşi sub sanie, creând premisele unui accident destul de urât.
M-am uitat cu milă la ea şi mi-am văzut de drum, cu bocancii şi geaca mea de schi, fericită că am avut părinţi normali la cap, care niciodată nu mă trimiteau la sanie cu ursonul (pentru cine are sub 35 de ani, respectivul era un palton din blană artificială, foarte gros şi în care era imposibil să te mişti). Pulover de lână şi cizme de cauciuc, cu şosete de lână în ele, asta înainte să ne modernizăm şi să apară fâşul, folosit pe urmă aproape exclusiv iarna.
Pentru părinţii de azi, care cu siguranţă îşi amintesc distracţia de la sanie de când erau mici, un sfat: lăsaţi copiii să fie copii, o să aibă destul timp să urască iarna când or fi mari.
