S-a tot discutat despre faptul că, în vreme ce învăţământul românesc este preponderent teoretic, bazându-se nu pe cunoaşterea prin experienţă directă, ci pe cea prin intermediar, sistemul din alte ţări se bazează pe aplicarea aproape concomitentă a informaţiilor primite de la profesor în experimente, jocuri, activităţi practice, de natură să încurajeze elevul să facă descoperiri de unul singur. Evident, mediul este unul controlat, să nu înţeleagă nimeni că, gata, i se dau copilului ustensile şi este lăsat de capul lui în laborator, să dea foc şcolii. Dimpotrivă, aspectele privind protecţia nu sunt lăsate la voia întâmplării, nu poţi pune piciorul în laboratoarele de ştiinţe, fără echipament adecvat şi părul strâns, acoperit, pentru a nu lua cumva foc, în mod accidental. Important rămâne însă că, aşa acoperiţi de halate şi mănuşi şi ochelari de plastic pentru protecţia ochilor, copiii pot, de la vârste pe care noi le-am considera mici, să ia contact cu cele mai frumoase şi spectaculoase părţi ale biologiei, chimiei şi fizicii, astfel încât să aibă o şansă de a se îndrăgosti de aceste discipline, altfel destul de dificile.
La noi însă, în condiţiile unei subfinanţări crase şi a unei indolenţe incredibile la vârful piramidei decizionale, s-a ajuns ca un copil de 12-13 ani să spună că nu înţelege de ce, la ora de chimie, doar doamna face experienţe, iar elevii privesc: nu sunt bani pentru materiale. Şi dacă asta se întâmplă într-o şcoală din Bucureşti, iar părinţii, probabil, vor pune mână de la mână şi le vor cumpăra copiilor jocuri educative - care există şi reprezintă o alternativă viabilă, deşi destul de scumpă, la lipsa materialelor din şcoli - ce te faci cu o şcoală din mediul rural, unde profesorilor li se decontează sau nu la timp naveta, iar părinţii au sau nu bani suficienţi pentru hăinuţe, încălţări, ghiozdane, caiete şi pixuri.
Dacă în mijlocul Bucureştiului, un părinte caută soluţii pentru a nu transforma înţelegerea copilului său în ceea ce priveşte lipsa de resurse a şcolii într-o lipsă de interes pentru obiectul respectiv, acolo unde resursele părinţilor sunt şi ele mai mici, reacţia va fi simplă: "Pune mâna şi citeşte din carte acolo, de experienţe la chimie îmi arde mie?!".
La 30 de ani distanţă de perioada gimnaziului - în care noi aveam substanţe şi pahare la laborator, fiind obligatoriu să-ţi reuşească experienţa dată, dacă voiai să treci clasa - mi se pare criminal să-i ceri copilului actual, care este oricum bombardat de informaţii şi tentaţii din toate părţile, să înveţe cuminte, din bancă, cum se face un experiment la chimie, fără să pună măcar mâna pe hârtia de turnesol. Dar ne mai mirăm, când tot sistemul de învăţământ a devenit un experiment făcut pe copiii noştri, care ba dau un examen, ba nu-l dau, ba au un manual, ba nu-l mai au, ba au un profesor, ba altul, după cum bate vântul schimbării, inclusiv sau mai ales pe motive politice? Cum să mai înveţe, bieţii de ei, că valoarea primează, când văd, de mici, că merge şi aşa: să treci clasa fără să ştii să scrii şi să citeşti, să fii îmbrăcat şi încălţat după ultima fiţă, deşi nu străluceşti la învăţătură, să răspunzi urât părinţilor şi profesorilor, să înveţi cum se fac experienţele de laborator fără să fi pus mâna pe vreun pahar Berzelius sau flacon Erlenmeyer? Cum care Erlenmeyer? Ăla de la chimie!
