E foarte greu să scrii 3.300 de caractere (cu pauze) despre un mare caracter, o femeie, în primul rând, o soţie, o mamă care a luptat şi la propriu, pe frontul Celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi pe urmă, în zecile de ani ai unui exil pe care soarta i l-a impus, dar pe care inima l-a ales, odată cu acela care-i fusese scris: Majestatea Sa, Regele Mihai al României. Soarta Reginei Ana, dispărută dintre cei vii, dar mereu vie în amintirea tuturor celor care au cunoscut-o, nu a fost una uşoară. Dar Regina, princiară nu doar prin sângele purtat în vene, ci mai ales printr-o rară nobleţe a spiritului, a trecut prin toate încercările fără să-şi piardă zâmbetul şi, mai ales, un simţ al umorului cu tentă mai degrabă britanică, îndulcit însă de eleganţa ironiei franţuzeşti, pe care o mânuia cu abilitate, dar şi cu blândeţe. Când am cunoscut-o, în ambianţa uşor strictă a Palatului Elisabeta, într-o ocazie formală, eram, în mod evident şi firesc, extrem de emoţionată. Să faci o reverenţă fără să cazi în nas este o chestiune destul de dificilă, dacă n-ai deprins-o de la vârste mici şi, oricât ai exersa, parcă e altceva când te trezeşti faţă în faţă cu Regina. Trecând însă fără evenimente neplăcute de momentul cu pricina, odată introducerile oficiale făcute, am putut conversa cu Majestatea Sa, care, invitându-mă să mă aşez alături, mi-a spus, cu un zâmbet ghiduş: "Nici mie nu-mi prea plac chestiunile astea oficiale, suntem oameni cu toţii, nu?".
Aveam să aflu abia pe urmă că, de fapt, Regina Ana nu era chiar o adeptă a respectării stricte a protocolului. Era un spirit liber şi cumva rebel, respectând, desigur, proporţiile epocii în care se născuse şi se formase, o mare amatoare de maşini de teren, o iubitoare de sport şi de activităţi în aer liber şi, pe undeva, nu genul acela de prinţesă romantică pe care ne-o imaginăm cu toţii şi care fusese promovat, cel puţin la nivel de imagine, de predecesoarele sale. Cu toate acestea, în orice moment, era suficientă o privire, îndreptată atent spre vreun detaliu care îi displăcea, ca să-ţi aminteşti că te afli în faţa unei Regine, în adevăratul sens al cuvântului. O erudită, o inepuizabilă sursă de informaţii mereu aduse la zi, Regina Ana surprindea printr-o cunoaştere profundă a spiritului românesc, deşi nu era româncă şi nu călcase niciodată în România înainte de căderea regimului comunist. E adevărat, trăise din plin exilul Regelui Mihai, a cărui întreagă existenţă de după prima lor întâlnire fusese marcată de pierderea ţării şi de separarea de poporul său. În ciuda dificultăţilor, Regina Ana, fără să se plângă, a ţinut casa, cum se zice pe la noi, crescându-şi fiicele şi creând, în toate spaţiile unde familia a locuit de-a lungul vremii, un cămin.
România nu a avut şansa de a profita pe deplin de inventivitatea, inteligenţa nativă, dar şi excepţional şlefuită printr-o educaţie impecabilă, pe care Regina Ana le-a adus, drept zestre de neegalat, în uniunea sa cu Regele Mihai. Puţină lume ştie că, pentru că a dorit să-i fie alături, Regina a fost excomunicată de Biserica Catolică, mariajul său fiind acceptat abia după 20 ani, când a fost dealtfel reprimită în sânul bisericii. Acum, când va pleca pe ultimul drum, ca să-şi găsească liniştea somnului de pe urmă la Noua Catedrală Arhiepiscopală şi Regală de la Curtea de Argeş, chestiunea religioasă are mai puţină relevanţă. A murit Regina. Restul e istorie.
