Secunda în care alegi să fii bun

Evaluaţi acest articol
(11 voturi)

Cât ne trebuie să fim buni? O fracţiune de secundă. Cât ne trebuie să fim răi? Tot atât. De regulă, decizia între a da dovadă de bunătate sau de răutate se ia cât ai clipi o dată, iar consecinţele, din păcate, se fac resimţite pe termen lung. Cât timp îţi trebuie, într-un autobuz aglomerat şi lipsit de ventilaţie - că tot sunt la modă acum în urbea noastră - să decizi dacă te ridici să-i dai locul pe scaun unui vârstnic sau unei mame cu copilul în braţe (ori unui tată, nu discriminăm)? Sau unei femei pe cale să devină mamă, despre care ştii şi fără să-ţi spună că o dor picioarele şi i se umflă, că nu mai poate de spate sau de stare de rău, din cauza mirosurilor, a mişcării şi a căldurii? Evident, pentru orice persoană care a beneficiat de bună creştere şi de cei şase-şapte ani de-acasă, alegerea este simplă: te ridici. Nu mai contează că, poate, şi tu ai muncit 12 ore, iar alături, tolăniţi pe câte două scaune şi uneori ocupându-le cu un rucsac pe celelalte, nişte pierde-vară cu mulţi ani în minus sunt preocupaţi să stea de vorbă, între ei sau la telefon, punându-şi inclusiv picioarele încălţate pe scaune şi proferând insulte în gura mare, la adresa tuturor. Dacă eşti om, te ridici tu. Dacă mai eşti şi curajos, le spui vreo două de dulce indivizilor cărora nu le ajunge un scaun. Aici însă, intervenţia e problematică, întrucât te poţi alege doar cu injurii sau, cum tocmai s-a petrecut, înjunghiat în plină zi, dat cu capul de uşa autobuzului, pocnit cu palma sau cu pumnul etc. 

Nu îţi trebuie nicio şcoală ca să fii bun, nu depinde nici de cultura generală, nici de cât de învăţat eşti. Trebuie să ai suflet, atât. Uneori, găseşti oameni cu suflet unde nici nu te aştepţi, în situaţii diverse şi neprevăzute. Cum s-a întâmplat, de pildă, sâmbăta trecută, pe drum de la Constanţa spre Galaţi, când, într-o localitate, un pisoi a zbughit-o în mijlocul şoselei. Şoferul microbuzului a încetinit şi a frânat, la fel a făcut-o şi un gălăţean cu suflet mare (şi cu nr. de înmatriculare GL-20-DMS, dacă am reţinut eu corect), iar micuţa felină a trăit să mai vadă şi ziua de mâine. Un gest mic, dar semnificativ, într-o lume din ce în ce mai rea, unde oamenilor le pasă din ce în ce mai puţin de oameni, d-apoi de animale... Momentul acela mi-a reamintit de un altul, reversul medaliei, când nişte cetăţeni bine situaţi, din Bucureşti, au lăsat la un adăpost o frumuseţe de câine de vânătoare, pe care-l aveau de zece ani, fiindcă se mutau. Iar animalul, bietul de el, nu mai încăpea în noua schemă locativă. Ce poţi să comentezi, vizavi de asemenea oameni? Să spui că sunt fiare ar însemna să jigneşti jivinele, care sunt, de regulă, adevărate exemple de grijă faţă de membrii familiei lor. Lupii, de pildă, îi lasă în fruntea haitei pe cei mai bătrâni şi mai bolnavi, care să stabilească ritmul în care se merge şi, astfel, să nu rămână în urmă. Dar pentru un stăpân care îşi abandonează câinele - nici rău, nici bolnav, doar bătrân - nu pot nici măcar găsi calificativ. Distanţa dintre bine şi rău nu e mare, ispita de-a trece de partea Diavolului este prezentă în fiecare dintre noi. Dar să fii bun este mereu alegerea corectă, oricât de mare ar fi preţul. Fiindcă bunătatea rămâne, chiar şi în timpurile astea, propria ei răsplată. Să vă dea Dumnezeu sănătate, şoferi frumoşi la suflet care, sâmbăta trecută, aţi salvat un biet pisoi de la pieire! Aşa, nici speranţa mea pentru bine nu piere.

 

Citit 1747 ori Ultima modificare Joi, 04 August 2016 19:37

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.