Aud tot mai des, de la români, gălăţeni chiar, plecaţi în străinătate de ani buni, dorinţe de întoarcere acasă. De cele mai multe ori însă, acestea nu sunt motivate neapărat de o iubire neţărmurită faţă de plaiurile natale, una pe care o pot înţelege şi accepta, pentru că o simt şi eu, ci de o lipsă de iubire sau, să-i zicem aşa, de afinitate faţă de ţara în care, pentru un timp, trăiesc.
Mi se spune, despre Germania şi Olanda, Norvegia, Suedia, de exemplu, că sunt ţări reci, cu oameni reci. Evident, gusturile nu se discută, e firesc să aibă fiecare o părere profund personală despre un loc sau altul, un popor sau altul. În ţările nordice n-am fost, dar ştiu oameni care au plecat acolo şi s-au adaptat perfect, fără să fie reci, ci dimpotrivă. În Germania am fost şi nu mi s-a părut rece, iar oamenii au fost chiar mult mai prietenoşi decât mă aşteptam. E adevărat, eu nu am trăit acolo, am fost doar turist, să zicem. Se ştie deja, românii preferă Italia şi Spania, în ciuda crizei economice. În primul rând pentru că limbile romanice sunt mai uşor de învăţat, în al doilea rând că temperamentul oamenilor e mai apropiat de al nostru, iar temperaturile, mai ridicate. Dar nu pot să nu observ, totuşi, că, în funcţie de provincia istorică românească de unde vin, românii au şi ei preferinţe diferite. Dacă muntenii şi moldovenii se simt mai bine în Italia, Spania, Franţa, ardelenii preferă Germania, Austria şi Nordul Europei, probabil tocmai pentru că ordinea, rigoarea de acolo le sunt familiare, le au şi ei, la ei acasă, în comunele sau oraşele de unde vin, disciplinate şi organizate pe vremea Imperiului Austro-Ungar.
Deci, până la urmă, tragem acolo unde, cumva, ceva din atitudinea oamenilor, din culori, din clădiri, din ape ne aminteşte de acasă într-un mod pe care, poate, nici nu-l percepem. E firesc să ne simţim mai acasă unde ne trebuie doar o lună, două să învăţăm limba. Nu e nicio supărare să spunem că preferăm o ţară cu oameni mai petrecăreţi, să zicem, cu o climă caldă şi cu veri mai lungi decât iernile. Dar trebuie să înţelegem că aşteptările noastre de la locurile pe care le percepem drept înnegurate şi reci sunt de fapt injuste. Că e nevoie să vedem şi frumuseţea locului care ne dă o pâine, şi încă una albă de tot, pentru a înţelege şi accepta că frumosul vine în forme şi culori diferite, că norma cu care suntem noi obişnuiţi nu este, poate, cea mai adecvată. Trebuie să acceptăm: faptul că nimeni nu vorbeşte tare în mijloacele de transport în comun, nici cu o altă persoană, nici la telefon, este o dovadă de civilizaţie, nu de răceală. Iar oamenii nu sunt reci pentru că aşa e clima, ci pentru că, în ceea ce-i priveşte, a fi rezervat este o dovadă de educaţie. Normele cu care ei s-au născut şi au fost crescuţi sunt diferite de ale noastre. Nu neapărat mai bune, nici mai rele, doar altfel. Iar globalizarea care ne-a dat nouă prilejul de a călători şi chiar de a ne stabili oriunde în Europa i-a pus pe cetăţenii acestor ţări - mai ales în cazul celor nordice, puţin numeroşi - în situaţia de a se adapta la un nou care nu e neapărat şi bun. Şi care, uneori, dacă nu sunt atenţi, se întoarce şi îi muşcă de fund. Aşa că răceala poate să aibă motive.
