Mi-a scris un jurnalist gălăţean că s-a săturat de toţi directoraşii din oraş care, pentru o mie de lei pe lună, vor să le faci marea cu sarea. Să şi dormi la serviciu, dacă se poate. Sau mai bine să nu dormi deloc, atât vreme cât de treabă ţi se mai găseşte prin firmă. Şi are omul dreptate. Aia nu-i viaţă! Şi nu e el singurul căruia nu-i plac vechilii de sclavi. Dar eu, cel puţin, m-am săturat la fel de tare şi de puturoşii care stau pe tuşă şi cârcotesc.
„Păi, la ce să mă duc eu, dom'le, la ăla, pentru 1.000 de lei? Că eu nu pot să trăiesc dintr-atât, toată luna!”. Şi după, dă-i cu teorie despre cât câştigă un american, despre cum suedezii au săptămâna de lucru de numai patru zile, despre cum tatăl patronului a fost securist şi de asta a avut cu ce-şi deschide afacerea, nu că l-ar fi dus capul. Nici pe el, nici pe fii-su, că şi acesta umblă numai cu prostii. Şi tot aşa mai departe… Că ajungi să te întrebi, „Măi nene, chiar prost nu eşti. Dar dacă nu munceşti, cu ce îţi plăteşti netul, de-ai aflat tu despre săptămâna suedeză şi despre toate celelalte?”. Aha, netul îl plăteşte, de fapt, maică-ta, din pensie.
Părerea mea e că cine a apucat să stea aşa, în nesimţire, o lună sau două, la maică-sa acasă, consolându-se cu gândul că oricum era prea bun pentru societatea aia de la care a plecat trântind uşa, cu greu va mai ajunge vreodată să lucreze cu drag. Nu că n-ai avea unde s-o faci. Ai, chiar dacă simţi uneori că e prea greu pentru tine sau că nu merită. Să zicem că n-ai avut încotro şi ai ajuns să munceşti într-o fabrică gălăţeană de textile. Sunt unele cu condiţii mai acătării, dar puţine. Fabrica de textile e, de regulă, locul în care tragi şi 12 ore pe zi, pentru nici o mie de lei pe lună. Ba, când greşeşti, îţi mai scade şi rebuturile din salariul. Uşor nu-i. Sănătos nu-i. Dar, dacă vrei să îţi fie mai bine, nimeni nu te împiedică să îţi foloseşti şi ultimele puteri, seara, ca să trimiţi CV-uri. Cu încredere, că nu eşti vreun şomer sau vreun asistat social. Eşti un muncitor rupt de oboseală care vrea ceva mai bun pentru el. Şi dacă îţi cauţi, o să îţi găseşti şansa.
Ca să vezi că nu-s vorbe goale, ajunge să te uiţi în jur. Exemple de oameni muncitori care răzbat sunt cu duiumul. Eu ştiu unul care vine în Piaţă Centrală. E din Vânători şi trăieşte din ceea ce reuşeşte să producă în grădină şi în solar. Şi nici măcar nu prea are pământ, aşa că a închiriat de la vecini. Toată viaţa a muncit ca şofer. I-o fi plăcut, nu i-o fi plăcut, a făcut-o, ca să strângă un ban. Iar când a reuşit, şi-a făcut o mică fermă. Acum spune că nu-i trebuie, pentru el, decât să ştie că are un ban în buzunar, când iese pe poartă şi suficient cât să o ia de la capăt, an de an, cu legumele. Munca îi ocupă tot timpul, dar nu-i răpeşte pofta de viaţă. Dimpotrivă, i-o amplifică. Şi sigur că nu-i el singurul om muncitor.
Am amici, acum ingineri care, încă de pe vreme studenţiei, munceau ba prin restaurante, ba în vânzări, ba chiar şi în construcţii, ca muncitori calificaţi după cursuri de câteva săptămâni, de zidar, rigipsar sau altă meserie, la fel de grea. Era muncă atât de dură, că aproape îi îngenunchea. Iar salariile nu erau mari. Dar, ca să nu rămână o viaţă aşa, au învăţat pentru examene. Au terminat şcoli, iar acum, la 30 şi ceva de ani ştiu şi pot multe. Îi angajează patroni şi din Galaţi, dar şi din restul ţării. Sunt independenţi şi asta şi graţie faptului că, de pe la 19-20 de ani, n-au mai stat o zi să ardă gazul de pomană. Unde şi-au găsit, acolo au muncit. Iar acum îşi aleg ei joburile.
