Dacă am învăţat ceva, încă de mică, de la tatăl meu, asta a fost să nu am datorii. Faţă de nimeni, pe cât posibil. Sau, dacă le am, să mă achit de ele la timp, aşa cum am spus că voi face. E o chestiune de onoare să-ţi ţii întotdeauna promisiunile. Şi pe asta tot de la tata o ştiu.
Mai presus de datoriile în bani stau însă cele morale. Aici, lucrurile sunt simple, cel puţin pentru mine: le datorez recunoştinţă părinţilor mei pentru că m-au adus pe lume, m-au crescut, m-au educat. Le datorez mulţumiri învăţătoarei care mi-a pus stiloul în mână şi care nu s-a lăsat descurajată de scrisul meu îngrozitor – doamna Vasilica Prichici, sper că, până la urmă, nu v-am dezamăgit - şi, evident, profesorilor mei.
Vă întrebaţi, probabil, de ce fac aceste mărturisiri. Ei bine, mă uit, de la o vreme, în jurul meu şi văd că există din ce în ce mai puţini oameni parolişti. Jurnalişti fiind, ne lovim des de asemenea cazuri: edilii le fac promisiuni cetăţenilor şi acestea rămân neonorate, oficiali din diverse zone ne promit un răspuns la ora H, iar pe urmă închid telefoanele sau intră în nesfârşite şedinţe. Lista e atât de lungă, încât parcă nici nu mai merită să intrăm în amănunte.
La nivel personal, ne izbim mereu de neseriozitate: meşteri mari care spun că vin să se apuce de lucru la ora X, dar apar cu o oră mai târziu, iau întâi micul dejun şi trag o ţigară şi pe urmă se apucă de treabă, trenuri care îţi iau o căruţă de bani, dar au întârzieri cu carul la suta de kilometri, produse care au una pe etichetă şi alta în pachet.
Nici nu e de mirare că românii, în majoritate, nu mai cred pe nimeni şi în nimic. E şi greu, cu atâtea exemple negative de jur împrejur, să mai poţi considera că sentimentul datoriei împlinite merită efortul de a te ţine de cuvânt.
Şi totuşi, pe undeva, vina e şi a noastră. Fiindcă mereu am considerat că „se poate şi aşa”, fiindcă n-am făcut contract cu echipa de meşteri care ne văruieşte casa, ci am căzut la înţelegere, ca să plătim, fără acte, mai puţin. Fiindcă, deşi există transport alternativ celui cu trenul, preferăm să îngroşăm buzunarul CFR-ului şi să ne văităm că sunt condiţii proaste, dar să nu-l boicotăm până se face, efectiv, ceva pentru a schimba lucrurile.
Şi atunci, în această totală lipsă de atitudine, mă întreb, care să fie soluţia pentru ca România să iasă din criza asta în care se zbate? O criză nu doar economică, deşi e clar că situaţia nu e deloc roz la capitolul acesta, cât mai ales morală.
Atâta timp cât nu vom realiza că, până la urmă, de noi depinde să ieşim din mocirla în care ne afundăm din ce în ce mai mult, atâta timp cât, pe bucăţica lui, nu-şi va face fiecare datoria, speranţe nu există. Sau eu una, cel puţin, nu le mai văd.
Ştiu, nu e simplu să fii mereu corect. Nu e simplu să îţi păstrezi independenţa şi verticalitatea într-o lume plină de compromisuri. Dar se poate, plătind, evident, preţul.
Cât credem că valorează cuvântul dat, educaţia din cei şapte ani de acasă, calitatea noastră de oameni, până la urmă? Ce e mai important: să răzbaţi cu orice preţ sau să-ţi păstrezi sufletul intact? Sunt întrebări la care, încă, nu am răspuns.
Un lucru ştiu însă: putem începe, fiecare, prin a ne învăţa copiii ce înseamnă să te ţii de cuvânt. Chiar dacă ne incomodează, e important să ne achităm de promisiunile făcute. Până la urmă, poate vor învăţa că nu e bine să trăieşti pe datorie, pentru că, orice ai face, creditorii ne găsesc întotdeauna. Indiferent dacă datorăm arginţi, favoruri sau bunăvoinţă.
