Ce-ar fi dacă, într-o dimineaţă, în timp ce te grăbeşti să ajungi la serviciu, un cerşetor ţi-ar arunca un ban? Sau dacă meniul laptopului tău ar fi, dintr-odată, în limba latină? Dacă taxiul ar face staţii, iar autobuzul te-ar duce unde vrei tu? Ai fi indignat? Ai fi uluit? Ai fi nervos?
Nu ar trebui să fii. Doar nu eşti indignat atunci când şoferul de maxi-taxi îşi aprinde netulburat o ţigară la volan şi pufăie preţ de 3-4 staţii.
Nu eşti uluit atunci când poliţistul local se face că nu îl vede pe „cuviinciosul” care aruncă un ambalaj pe jos, deşi tocmai trece pe lângă coşul de gunoi.
Nu eşti nervos atunci când vecinul care „locuieşte aici de 30 de ani” se face stăpân pe locul de parcare sau uscătorul de pe hol.
De fapt, tu eşti indignat, dar îţi ţii gura, pentru că ultima dată când i-ai spus şoferului de maxi-taxi să-şi stingă ţigara ţi-a răspuns cu tradiţionalul „Nu-ţi convine, ia taxiul!”, iar toţi ceilalţi călători se făceau că sunt la aerosoli, nu într-o tavernă pe roţi.
Eşti uluit, dar nu te legi nici de „cuviincios”, pentru că e de trei ori cât tine, nici de poliţist, pentru că, cine ştie, te mai amendează pentru tulburarea liniştii publice pe raza „cuviinciosului”.
Eşti nervos, dar nu îi urli vecinului că vechimea la bloc nu aduce cu sine vreun drept de proprietate asupra domeniului public, pentru că vrei să-ţi fereşti capota de o nouă apariţie divină a unei tălpi de cui.
De mai bine de o săptămână, o amică de-a mea caută să închirieze o locuinţă. A cunoscut o mulţime de oameni interesanţi şi a văzut o grămadă de apartamente bizare.
Un proprietar i-a spus senin, atunci când l-a sunat la ora stabilită să-i spună că se află la uşa locuinţei de închiriat, că el nu a mai ajuns, pentru că nu s-a simţit prea bine.
Altul s-a simţit suficient de bine pentru a-i face turul apartamentului, dar în mod evident nu suficient de bine pentru a-l curăţa de ceea ce părea a fi mizeria produsă de mai multe generaţii de chiriaşi. Sau, în alt caz, de creaţiile acestora: culori psihedelice împroşcate cu generozitate pe toţi pereţii casei.
Niciunul, însă, nu s-a ferit să îi pretindă preţul pieţei şi ceva în plus. Şi indignată, şi uluită, şi nervoasă, amicei mele încă nu îi vine să creadă cât de proprietari se dau cei care altfel îşi vitregesc locuinţa de o mătură sau de o mână de var.
Este, într-adevăr, uimitor cât de normal am ajuns să ne comportăm în situaţii anormale. Cât de toleranţi am ajuns să fim cu chestiuni intolerabile. Cât de profund am ajuns să tăcem când ar trebui să urlăm: „Pune, mă, mâna pe mătură!”.
