Zice o vorbă din folclorul urban că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită. Darămite una rea! Pe principiul că musai trebuie să moară şi capra vecinului, prea mulţi dintre noi înţeleg că, odată vătămaţi în drepturi şi libertăţi, cea care trebuie să tranşeze şi să pedepsească exemplar trebuie să fie legea. Aia aspră!
Nimic de comentat, până la un punct. Dacă n-ar fi legi care să pedepsească, am trăi într-o anarhie generalizată şi-ar fi vai şi-amar. Practica, însă, ne omoară, pentru că grosul reclamagiilor, ultragiaţilor şi victimizaţilor nu sunt dintre cei mai îndrituiţi să ceară pedeapsa cea mai aspră. Pare cinic, dar între coperţile unui dosar la care muncesc vreo trei instituţii se ascunde un adevăr care nu întotdeauna este lămurit până la cel mai mic amănunt. În orice cauză penală, fie că e lovire, accident sau escrocherie, se ascund umbre şi nuanţe, care ţin fie de victimă, fie de făptuitor, fie de circumstanţele în care s-a comis fapta. Şi aşa, păgubitul nu va fi niciodată pe deplin mulţumit, iar infractorul, frustrat şi resemnat, nu va înţelege cu adevărat urmările pornirilor sale, oricât de tari ar fi dovezile, de buni avocaţii şi de înţelepţi judecătorii.
Pentru a tinde spre un adevăr cât mai apropiat de realitate, e nevoie de luni sau ani de muncă, de oameni angrenaţi care, deşi sunt plătiţi să facă asta, ar putea să îşi folosească resursele pentru probleme cu adevărat importante, cu impact social. Adică, poliţistul să fie în stradă în loc să-l cerceteze pe Gigel, care nu a plătit pensia alimentară sau a spart gardul vecinului, ori procurorul să lucreze la un dosar cu moarte de om pe care să îl soluţioneze într-un timp decent, ori judecătorul să aibă timp să judece, nu să dea sentinţe pe bandă, sufocat într-un nesfârşit noian de jalbe nefondate.
Pentru că asta suntem şi o dovedesc cifrele: un neam de certăreţi, incapabil să-şi discute problemele şi să caute soluţii. Un neam sadic, care preferă să ţină în puşcării mii de infractori, care, la adăpostul sistemului şi cu finanţarea din taxele şi impozitele noastre, nu doar că nu se reeducă, dar mai şi prosperă în cele rele. La fel de sadic e şi sistemul, care format din oameni şcoliţi şi remuneraţi pe măsură din bani publici, nu face mai nimic să-i educe pe oameni, să-i trimită la discuţii şi la muncă, împovărându-se într-un stil masochist cu tone de hârtii, în care adevărul este insuficient de clar ca să nască dreptatea autentică şi pe termen lung.
