Statistic, Galaţiul este al patrulea judeţ din ţară cu cei mai mulţi beneficiari ai venitului minim garantat. Adică acei oameni care se înscriu pe listă la primărie, că nu au de muncă sau nu pot munci şi primesc lunar câţiva firfirei pe care îi cheltuie, poate, nu atât pe pâinea cea de toate zilele, cât în birtul sătesc.
Şi totuşi, am putea spune că avem cu ce ne lăuda, dincolo de statisticile ruşinoase. Pic cu pic, gălăţeanul din fundul satului începe să mai prindă curaj şi să iasă la muncă, să plece de acasă şi să aducă un ban adevărat şi muncit. Nu neapărat prin ţările Mediteranei, cum s-au pripăşit mulţi de au uitat limba română, ci pe ici, pe la noi, că nevoie de forţă de muncă este. Şi slavă Domnului, printre cei de la 416 sunt destui meseriaşi care îşi pot folosi mâinile şi priceperea, în loc s-o piardă nefăcând nimic, sau mergând cu ziua la prăşit pe un ban nefiscalizat, un pachet de ţigări şi o litră de băutură. Exemplu elocvent, Cerţeştiul, o comună fără mari investitori, unde oamenii nu prea au unde munci în coasta casei. Şi totuşi, mulţi au putut să ia drumul altor judeţe cu contracte, să lucreze şi să uite traiul cu berea-n mână pe marginea şanţului. De dorul venitului minim se lecuiesc încet-încet şi alţii, bunăoară pe la Suceveni, care s-au tăiat de pe listă, convinşi că mâinile le pot folosi şi la altceva decât să numere ajutorul social. Cine, cum şi ce i-a mânat la muncă, poate mai puţin contează. Per total, n-or fi aşa mulţi să scadă rata şi să ne ducă mai în coada topului cu asistaţi, dar exemplele, de ce să nu recunoaştem, ne fac cinste şi ar trebui urmate. De ai noştri, şi de alţii cărora le zace sărăcia pe cuptor şi se vaită că munca nu e pentru ei. Exemplu apoteotic la o bursă de muncă dintr-o localitate argeşeană, unde angajatorii, să fi aruncat cu bolovani şi nu nimereau vreun amator de serviciu. Că una e operată şi are copii acasă, că unul nu ştie să facă nimic, că altul, nu mai bătrân de vreo 45 de ani, credea că ar trebui să muncească tinerii, abonaţii la ajutor social s-au perindat la bursă ca la sfintele moaşte şi au plecat acasă, fericiţi, cu ştampila în buzunar, ca să-i arate primarului că nu şi-au găsit slujbă. Pomanagii care îl costă, într-o lună, în jur de 60.000.000 de lei pe românul care pune osul la treabă.
