Elevii care au voie să vină cu bâta la şcoală
Foto: Iulia Kelt

Elevii care au voie să vină cu bâta la şcoală
Rădeştenii, vicecampioni naţionali la oină
Evaluaţi acest articol
(24 voturi)

În curtea Şcolii din Rădeşti, discut cu directorul Cătălin Porumb despre proiectele curajoase pe care le face, când, prin faţa noastră, trec liniştiţi doi copii, ambii ducând în mâini nişte bâte zdravene. Mi se fac ochii cât cepele şi-i rotesc îngrijorată când spre flăcăii înarmaţi cu ciomege, când spre directorul, care, spre surprinderea mea, nu are absolut nicio reacţie. Cum uimirea de pe faţa mea devine din ce în ce mai evidentă, omul de lângă mine mă lămureşte: "A, sunt cei din echipa de oină. Au antrenament. La sfârşitul săptămânii merg la etapa regională a Gimnaziadei".

Aflu că Şcoala din Rădeşti a avut, în 2018, rezultate frumoase la Campionatul Şcolar de Oină, faza naţională, unde fetele au obţinut locul al IV-lea, iar băieţii, locul al VI-lea. Chiar dacă nu urcaseră pe podium, profesorul lor, Valeriu Negru, a fost premiat ca fiind primul şi singurul care a adus la faza naţională şi o echipă de băieţi, dar şi una de fete, la numai un an de când s-a stabilit că la campionat pot participa şi elevele. 

Am reuşit să-i cunosc şi să vorbesc cu ei şi cu profesorul ceva mai târziu, când deja deveniseră vicecampioni naţionali la Oină pe anul 2019 şi erau chemaţi, alături de toţi olimpicii gălăţeni, pentru a fi premiaţi de Damen şi Combinatul Siderurgic. 

"Am fost foarte aproape de locul I, pentru că, la final am avut acelaşi punctaj şi noi si echipa de la Călăraşi, campioana. Dar departajarea s-a făcut la meciul direct, unde cei din Călăraşi ne-au bătut. Fetele n-au mai ajuns anul acesta la naţională. Au luat locul al doilea la faza regională. Au plâns de ciudă. Fetele care le-au învins au devenit campioane la Gimnaziadă, deci, dacă reuşeam să trecem de ele, elevele noastre ar fi stat pe podium şi ele anul acesta", povesteşte, cu îndreptăţită mândrie, profesorul Valeriu Negru.  

Oina nu-i pentru copii alintaţi

Deşi e sport naţional, decretat prin lege în 2014, oina a fost cât pe ce să dispară, după sute de ani de tradiţie, în 1990. "O gură de aer a primit acum patru ani când s-a înfiinţat Gimnaziada, sponsorizată, astfel încât elevii să fie cazaţi la Complexul Olimpic de la Izvorani şi să primească un echipament complet, care ajunge chiar la 500 de lei de fiecare copil. Din câteva zeci de şcoli, câte au fost la început, în numai doi ani, Federaţia Română de Oină numără acum 400 de echipe", mă pune profesorul în temă.

Este primul cadru didactic care a reintrodus oina la noi în judeţ, după Revoluţie. S-a şcolit la Bucureşti, la un curs, pentru că i-a plăcut sportul care-i aduce aminte de copilărie. A mai reuşit să-l convingă pe un coleg de la Folteşti. "De regulă, echipele de oină se organizează acum în mediul rural. E un sport care nu prinde la copii alintaţi, cu părinţi hiperprotectori. Cum mingea este aruncată cu viteză de adversari, se mai lasă uneori şi cu vânătăi, dar nu cu accidente grave", mai spune Valeriu Negru. 

Între "Raţele şi vânătorii" şi baseball

"E trist că am ajuns să explicăm regulile acestui sport tradiţional şi naţional acum prin raportarea la baseball. Dar să ştiţi că au venit americanii într-un schimb de experienţă şi au rămas şocaţi că noi jucăm fără mănuşi, dar şi cu o viteză mai mare. Oina este un sport complex, trebuie să ai rezistenţă fizică, viteză, forţă în braţe, îndemânare şi atenţie distributivă ca să te aperi de adversar. Deci îţi trebuie şi minte ascuţită, ca să ştii cum loveşti şi cum te eschivezi apoi să scapi de vânătoarea adversarilor care vor să te lovească cu mingea", mă lămureşte profesorul de la Rădeşti. 

Jucată de săteni, dar şi la curţile domneşti, oina are în ea şi o parte care ţine de ritual, nu numai de sport. La începutul jocului, căpitanii echipelor vin cu cele două bastoane şi cu mingile pentru a le prezenta arbitrului. Se alege mingea cea mai bună, adică cea mai "bătută" cu bâta, pentru că e mai moale şi doare mai puţin când e lovit jucătorul, mai curg explicaţiile. 

Şi pentru că un sport se înţelege mai bine cu ochiul şi cu sufletul la gură, profesorul aruncă bastonul unuia dintre copii. Altul vine şi îl apucă cu palma chiar deasupra. Când unul când celălalt apucă succesiv bastonul, până când unul dintre ei ajunge cu palma la capătul bastonului. Acesta e căpitanul, care are voie să aleagă dacă echipa sa va sta la "bătaie", adică la servitul mingii, sau la "prindere", adică la ţintit adversarul. Oina pentru adulţi se joacă în 11 jucători, dar pentru elevi, are nevoie de şase pe teren şi două rezerve. Serviciul este foarte important, îmi atrage atenţia profesorul, în timp ce unul dintre elevi se pregăteşte să arunce mingea, iar celălalt s-o lovească zdravăn cu bastonul. Trebuie să fie bine pregătit şi cel care prezintă mingea, să i-o ofere cum trebuie partenerului, dar şi cel care loveşte, astfel încât s-o trimită cât mai departe, la capătul terenului, peste 41,5 metri, ca astfel să obţină două puncte. Dacă mingea parcurge trei sferturi din teren, se obţine un punct. Dacă zboară mai puţin, nimic. "Dacă toţi cei şase coechipieri servesc fiecare bine, de câte două puncte, deja sunt 12, jocul e câştigat, poţi să te relaxezi, pentru că ceilalţi nu pot face atâtea puncte la prindere", îmi dezvăluie antrenorul unul dintre secretele sale. 

După ce a aruncat mingea cât mai departe, jucătorul trebuie să treacă de două ori, o dată la dus şi o dată la întors printre jucătorii adverşi care stau la chită, să-l lovească. De aici, jocul începe să semene cu un fel de "Raţele şi vânătorii". Cel care a lovit mingea se învârte ca un tirez în mijlocul unui pătrat, încercând să se ferească de lovitura adversarilor care stau în nişte cercuri şi aruncă mingea de la unii la alţii, ca să-l ameţească pe cel vânat. Singura şansă de apărare e să respingă mingea, care vine cu viteză foarte mare, cu palmele. Goale! De aceea, la începutul meciului, elevii îşi fac încălzirea şi aplaudând puternic. Aşa, nu le mai amorţeşte mâna. Însă, de regulă, jucătorii preferă să fugă de minge, nu să o încaseze. 

Unde se antrenează vicecampionii din Rădeşti? N-au sală de sport, nici stadion în comună. Iarna, fac un soi de "Raţele şi vânătorii" pe holurile şcolii, pentru că nu-şi permit să lovească mingea cu bastonul, ca să nu spargă geamurile. Vara, pe un teren mai larg, acoperit cu pietriş, într-o piaţetă. "Ne mai fugăresc vecinii, că le dăm mingile pe casă, ni le mai confiscă, dar eu mă bucur că i-am motivat cu acest sport, îi văd cum capătă încredere în ei, iar pentru unii, campionatele au fost singurele ocazii când au ieşit din comună în lume", îşi încheie profesorul povestea, într-o notă dulce-amăruie.

Copii care-şi împart cu părinţii banii

Cătălin Moisei - căpitanul echipei, Andrei Moisei, Valentin Iordache, Paul Ozoreanu, Gică Capalb, Florin Dinu, Bogdan Ureche şi Alexandru Moisei sunt cei opt copii care au adus Rădeştiului medalie de argint la Oină anul acesta. Am vorbit cu ei la festivitate, când Damen şi Combinatul Siderurgic i-a premiat pe fiecare cu câte 800 de lei. Bani pe care nici nu visau vreodată să-i aibă în acelaşi plic. Sunt copii modeşti şi timizi. I-am întrebat ce vor face cu bănuţii primiţi şi am constatat cu stupoare că nici nu s-au gândit să-i cheltuiască de unii singuri. Provin din familii modeste, unde 800 de lei ar face diferenţa dintre o viaţă mai bună şi un trai mai greu. Cătălin Moisei, cel mai bun trăgător, îmi spune deschis că 400 de lei vor merge pentru modernizarea casei cu ferestre termopan, iar cu cealaltă jumătate îşi va cumpăra un telefon. La fel spune şi Gică, hotărât să-i ajute pe părinţi cu jumătate din sumă, iar cu restul să-şi ia o tabletă. 

Cu băieţii sunt venite şi o parte dintre fete. Cele care anul trecut au obţinut loc mai bun decât colegii lor, dar anul acesta s-au oprit la zonală. Aşa că le menţionăm şi lor numele, merită toată atenţia pentru curajul lor: Delia Bălan, Ana-Maria Toreanu, Cristina Bolea, Florina Capalb, Cristina Chetraru, Lavinia Moisei, Cristina Ciobotaru şi Mirela Ghelţu.

Rădeştenii, felicitaţi la curtea regală

Echipa de oină din Rădeşti a fost invitată, anul acesta, pe 10 mai, la Palatul Elisabeta de la Bucureşti, unde Majestatea Sa Principesa Margareta a consfințit, prin certificat regal, Înaltul Patronaj al Custodelui Coroanei acordat Federației Române de Oină. În 2015, Regele Mihai I a acordat FRO Înaltul Patronaj. "Am mers îmbrăcaţi în costume naţionale, spre bucuria tuturor participanţilor la festivitate, care ne-au admirat şi felicitat", îşi aminteşte profesorul Valeriu Negru.

Puţină istorie a sportului naţional

Sub denumirea de hoină, jocul este pomenit de Alexandru Davila în cunoscuta piesa "Vlaicu Vodă", domnul muntean de la 1364-1377, pentru că primele atestări documentare datează din acele vremuri, dar probabil jocul e mult mai vechi. Se mai ştie şi că Voievodul Mircea cel Bătrân, în anii adolescenţei, era un bun jucător de oină, căci oina era răspândită nu numai în popor, ci şi la curte.

Una dintre primele descrieri ale jocului de oină datează din anul 1875 şi aparţine marelui filolog Alexandru Lambrior (1846-1883). Descriind jocurile cu mingea Hoina, Ticul şi Poarca, Alexandru Lambrior preciza: ''Hoina se joacă între mai mulţi băieţi. Mai întâi se aleg doi care joacă mai bine şi se numesc baci, apoi ceilalţi se prind în ceata unuia sau a altuia. Una din cete se orânduieşte prin sorţi la ''bătaie'' şi alta la ''pascare''. 

Primul regulament de oină a fost scris în 1898 și, la inițiativa ministrului Instrucțiunii de la acea vreme, Spiru Haret, sportul a fost „repus pe picioare” și jucat pe terenul populat de către elevi. Din acel moment, concursurile școlare de oină au fost organizate periodic.

La 9 mai 1899, la Bucureşti s-a ţinut primul campionat naţional de oină, învingătoare fiind echipa Liceului "Nicolae Bălcescu" din Brăila, antrenorul echipei fiind Radu S. Corbu, nimeni altul decât profesorul care şi-a adus cel mai mare aport la definitivarea regulamentului de joc, regulament publicat în Monitorul Oficial nr.132 din 1 februarie 1899. Federaţia Română de Oină se înfiinţează în 1932.

Echipament greu de procurat pentru sportul naţional

"Până să fim premiaţi la prima fază zonală, când Federaţia Română de Oină ne-a dat şi baston şi cinci mingi de oină, antrenamentele le-am făcut cu echipament cumpărat de mine, echipament care se găseşte foarte greu, pentru că se fabrică într-un singur loc în ţară, numai la Oradea. Bastoane şi-au mai cioplit şi băieţii, dar nu au standardele fixe cerute de regulament", mai povesteşte profesorul de la Rădeşti.

În foto 3, galerie - profesorul Valeriu Negru, explicând regulile jocului. În foto 14 - echipa de oină de la Rădeşti, alături de Principesa Margareta şi Principele Radu

Citit 7159 ori Ultima modificare Joi, 22 August 2019 00:21

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.