Problema minorităţilor care a dat atât de multă bătaie de cap în timpul negocierilor privind aderarea României la Uniunea Europeană are, după cum s-a văzut în cazul Serbiei, două tăişuri. Desigur, pare oarecum surprinzătoare pasiunea pe care o face Bucureştiul faţă de românii din Valea Timocului, o minoritate despre care foarte rar s-a pomenit în spaţiul mediatic. Şi mai curios este că problema a fost pusă pe tapet în condiţiile în care nici măcar pe canalele diplomatice europene România nu a fost foarte energică în susţinerea comunităţilor de peste hotare. „Gurile rele” spun că, în fapt, Bucureştiul lansează un avertisment la adresa Olandei, o ţară care s-a implicat mult în proiectul acordării Serbiei a statului de ţară candidată la UE. Dacă ar fi aşa, atunci oficialităţile române ar face o mare greşeală. Folosirea de „scuturi umane”, fie şi sub formă diplomatică e reprobabilă. Nu trebuie uitat că proiectul aderării Serbiei la UE a fost principalul motor al reformelor din această ţară şi a contribuit din plin la stabilizarea regiunii după cruntele războaie ce au dus la destrămarea fostei Iugoslavii. De stabilitate are nevoie şi Serbia, şi România, şi minoritatea română din Serbia. Dar, desigur, chiar destrămarea Iugoslaviei a fost rezultatul unor politici interne care au limitat drepturile minorităţilor. Dincolo de aceste aspecte, să sperăm că reacţia faţă de Serbia, vine ca o dorinţă a autorităţilor de la Bucureşti de a sprijini românimea de peste hotare. Oriunde s-ar afla, românii au nevoie de mai multă solidaritate arătat din partea celor de acasă. În ultimii ani, mai ales pe fondul amplificării curentelor radicale şi xenofobe, identitatea românească a fost privită mai degrabă ca fiind „un defect” decât ca pe o calitate. Chiar şi în Serbia, disputele vizavi de modul de declarare a minorităţii – vlahi sau români – este, poate, un rezultat al acestor tendinţe. Desigur, respectul de sine este o valoare ce trebuie pusă în balanţă şi faţă de Olanda, de Schengen sau chiar faţă de Serbia. Să sperăm că obiecţiile ridicate de Bucureşti sunt sincere şi nu doar un artificiu de conjunctură şi că autorităţile de la Belgrad sunt la fel de sincere atunci când se declară dornice de depăşire oricăror neînţelegeri. Făţărnicia nu-şi are locul între două ţări unite de o bună vecinătate cum rar se găseşte în istorie.
