Jumătate din inima ziarului, asta reprezintă după umila-mi părere, secţia Social-Eveniment a „Vieţii libere”. Este inima aceea mereu tânără şi plină de energie, dornică să schimbe în bine lumea în care trăim – Educaţia! Sutele de copii şi tineri geniali, care prin talentul şi performanţa lor ne fac să fim mândri că suntem gălăţeni şi români, dar care ar fi rămas pe nedrept în anonimat fără condeiul Roxanei Artene Penciu.
Este inima care ţine în viaţă alte inimi – Sănătatea. Inima suferindă, sărmană şi adesea neputincioasă a spitalelor gălăţene, în care tot se mai găsesc inimile care să vindece şi să aducă pe inimi alte inimi. Inimile care n-au medicamente de-ajuns ori la vreme, inimi uitate în cătunele pe care până şi hărţile le-au rătăcit, inimi care vin de la sute de kilometri ca să facă bine alte inimi. Despre toate acestea vă scrie cu luciditate şi emoţie, Remus Basalic.
Este inima care creează, care dăruieşte lumii frumosul şi înaltul, care ştie să trezească emoţia, gândul cel bun, lumina! Inima culturală a Galaţiului care îi datorează atât de mult lui Victor Cilincă. El nu scrie despre cultură, el face cultură.
Despre inimile care se aruncă la propriu în foc, în apă, în nămeţi pentru salvarea altor inimi scrie din pârjol şi scrum, din mijlocul stihiilor dezlănţuite, Teodora Miron. Ea înţelege cel mai bine inimile dornice de dreptate, inimile care fac justiţie, inimile fragile care se lasă atât de uşor minţite şi folosite de cei fără inimă. Tot mai mulţi şi tot mai puternici…
Există, însă, în „Viaţa liberă” şi inimi însângerate, lovite sau frânte. Cele mai multe pe şoselele Galaţiului. Aşa cum sunt şi inimi care au nevoie de ajutorul nostru, al semenilor, pentru a continua să bată! Şi, deopotrivă, inimi generoase, care fac tot ce le stă în putinţă pentru ca alte inimi să nu se stingă prea devreme. Pe toate acestea le ştie prea bine şi vi le aduce în ziar Mariana Constandache.
Mai există la „Viaţa liberă” şi o inimă mereu deschisă, gata să vă asculte, să caute, să scrie, să ajute. O inimă de blogger – Elena Govaert.
Pe fiecare dintre colegii de la Secţia Social-Eveniment i-aţi cunoscut şi recunoscut prin prisma a ceea ce scriu. Dar merită să aflaţi cine sunt şi dincolo de ceea ce scriu, de informaţiile pe care vi le aduc.
Roxana este filolog prin vocaţie şi profesie, iar înainte de a veni la "Viaţa liberă", în septembrie 2001, avea deja experienţa de jurnalist la Radio Galaţi şi "Monitorul de Galaţi".
Remus are nu doar pregătirea profesională de jurnalist ci şi un master în literatură universală. Îl citiţi în "Viaţa liberă" din august 2011.
Victor este un artist al cuvântului prin excelenţă, dar nu numai. Dacă nu ştiaţi, a absolvit Liceul de Artă din Galaţi şi Facultatea de Chimie Alimentară. Este inginer specializat în tehnica pescuitului a lucrat ca scafandru, topometrist, muncitor necalificat, şef traulist, este jurnalist, scriitor, poet, dramaturg şi mai presus de toate un OM de excepţie. Scrie la "Viaţa liberă" din 1993, iar înainte a fost la ziarul "Orientări".
Teodora este filolog cu specializările română-engleză şi jurnalism. Şi-a început cariera la "Viaţa liberă" în 2002, în calitate de colaborator, iar în 2005 colaborarea s-a transformat într-un contract de jurnalist.
Mariana este licenţiată în studii juridice şi cu un master în criminalistică! Înainte de a veni la "Viaţa liberă", pe 8 martie 2012, avea deja experienţa de presă acumulată începând din decembrie 2003 la Radio Galaţi, "Imparţial", "Adevărul", "Click" şi "Cancan".
Elena este jurnalist, translator autorizat din limbile spaniolă şi engleză şi blogger din martie 2017 la https://frumoasasibestia.blog/. Ni s-a alăturat la "Viaţa liberă" din noiembrie 2018 şi suntem siguri că mai are multe de spus, scris şi dăruit. Aşa cum face o inimă adevărată.
Roxana Artene Penciu
Un salt de la trambulină
După o ucenicie intensivă la "Monitorul" am ajuns la Viaţa liberă, în toamna lui 2001, imediat după căderea Gemenilor în SUA. Deşi se ştia că la VL e destul de dificil de ajuns, cu detaşarea celui care avea de ales între mai multe variante, i-am dat telefon Katiei Nanu, am întrebat-o dacă are nevoie de mine şi a doua zi am fost angajată. Încă de atunci eram genul de ziarist care "deranja", aşa că, în câteva rânduri, m-am trezit că inspectorul şcolar general a venit la redacţie să mă pârască şefilor, ca şi cum ar fi fost vreun patron de jurnalişti nebun să se supere pe un subaltern care, dat afară pe uşă, reuşeşte să intre înapoi pe geam.
Au trecut de atunci 18 ani, răstimp în care am descoperit că prăşitul ăsta pe tarlaua adevărului e la fel de dificil ca şi mersul pe sârmă. Ba, cu împreună alţi colegi de-ai mei, am fost chemată şi în boxa acuzaţilor, ca un infractor de rând, pentru că spusesem faptelor pe nume. Cel care se considera prejudiciat, obişnuit să se joace cu sume mari, îmi cerea daune de şapte miliarde de lei vechi. Asta numai mie. Solicitări la fel de "frumoase" fuseseră emise şi pe numele colegilor mei. Dar dovezile clare şi avocaţii angajaţi de firmă ne-au salvat pe toţi de nişte datorii la care ar fi plătit şi urmaşii noştri.
Ştiţi până la urmă care e diferenţa dintre meseria noastră şi altele? Munca noastră e în atenţia tuturor, şapte zile pe săptămână, 24 din 24 de ore. Responsabilitatea e imensă, pentru că o greşeală e văzută de toţi. Nu poate fi ascunsă. Nu e doar între tine, colegii şi şeful tău. E între tine şi toţi cititorii. E ca atunci când te duci la ştrand şi, din marea trupurilor, cel care-ţi sare în ochi e acolo sus pe trambulină, pregătindu-se de salt. Acolo sus, pe trambulină, suntem noi tot timpul. Chiar şi după nopţi de nesomn, când te trezeşti cu gândurile nepieptănate şi sufletul şifonat. Ţi se întâmplă des atunci când te căzneşti să tai o felie de viaţă cât mai aproape de adevăr. Sau când ai pipăit în cuvinte durerea celor despre care eşti nevoit să scrii. Durerea unei mame care şi-a pierdut copilul într-un accident. A copiilor care şi-au pierdut mama, extenuată de muncă. A familiilor cu copii bolnavi. Totul compensat de lumina pe care ţi-o aduc oamenii norocoşi şi poveştile lor. Atunci te încarci pozitiv. Simţi că merită să fi acolo sus, pregătit pentru un alt salt perfect.
Remus Basalic
A trăi pentru a povesti realitatea
Au trecut deja opt ani, dar parcă totul s-a întâmplat ieri. Era vara lui 2011, iar eu abia revenisem în Galați, orașul natal, după câțiva ani de studii petrecuți pe alte meleaguri. Într-o zi, un anunț din ”Viața liberă” mi-a atras atenția. Ziarul căuta reporteri. Câteva ore mai târziu, cele două pagini ale CV-ului meu erau așezate într-un teanc destul de grosuț, în secretariatul redacției. Am ieșit din clădirea de pe Domnească entuziasmat, dar fără mari speranțe că mă voi întoarce acolo pentru un interviu. O săptămână mai târziu, eram din nou în aceeași clădire. Tocmai primisem un telefon și fusesem chemat la o discuție. În holul de la parter, alți tineri așteptau deja să intre la interviul de angajare. După o oră părăseam iarăși redacția, de data aceasta cu o temă. Trebuia să scriu un articol despre orice subiect local aș fi vrut eu. Ideea materialului mi-a venit după doar câteva minute, în timp ce tușeam înconjurat de un nor de praf ridicat de o mașină care trecuse în viteză pe Traian, stradă aflată atunci în reparație. La doar câțiva metri de mizeria șantierului, grupuri îmbrăcate elegant sărbătoreau în fața Stării Civile. Subiectul m-a tras parcă de mână.
După o altă săptămână, un alt telefon mi-a dat de veste că urma să intru în perioada de probă. Atunci am luat pentru prima oară contact cu oamenii care alcătuiau redacția. Au urmat zile și zile de vânat subiecte prin oraș, iar eforturile mele adesea probabil stângace se pare că au convins.
Primii mei ani la ”Viața liberă” au fost o veritabilă școală de jurnalism. Aproape fiecare nou material la care lucram era ca un examen, iar profesorii care dădeau ”notele” erau, în ultimă instanță, cititorii. De la dramele oamenilor ajunși în situații limită, până la cronici de teatru, de la cea mai banală știre, până la reportaje și interviuri, fiecare articol îl învață pe autorul său câte ceva: că totul trebuie pus în context și chestionat, că nimic nu este de la sine înțeles și că orice adevăr care merită spus presupune curaj.
În 30 de ani de viață, ”Viața liberă” a cunoscut deja mai multe revoluții în privința comunicării. Pe întreg globul, ziarul pe hârtie a ieșit adesea șifonat și slăbit din competiția cu mai noile mijloace de transmitere a informației. Lupta nu este însă iremediabil pierdută, iar sorții de izbândă sunt de partea noastră, atât timp cât veți continua să ne citiți. Tot ceea ce noi putem promite că vom face este că vă vom povesti și de acum înainte realitatea, întocmai așa cum este ea: uneori frumoasă și plină de bucurie, de prea multe ori urâțită de suferințe și de răutate, dar întotdeauna singura pe care o avem la dispoziție.
Victor Cilincă
Suntem nişte slujitori!
A se face diferenţa: nu suntem nişte slujbaşi, nu suntem în slujba unor interesaţi, din acest motiv n-am mai plecat de la „Viaţa liberă” din ´93, când m-am decis să îndrăznesc să vin aici… Îmi dădusem demisia de la un alt ziar, dar publicam roman în foileton în „Viaţa liberă” chiar şi în momentul în care eram ziarist la un ziar concurent. Prima secţie la „Viaţa liberă” a fost dură: Socialul, cu biroul chiar la intrare, vizitată de mulţi oameni cu mari nevoi, cu chichiţe şi cu nervi, cu pretenţii absurde sau cu poveşti sfâşâietoare, mai revoluţionari după 1989 decât înainte. Secţia era condusă cu fermitate de regretata jurnalistă Mariana Iliescu, dar am văzut cum ne apăra fără să ştim noi. Regretatul Ion Palamiuc, cu ochii de un albastru curat, ducea adevărate cruciade, îi păsa, era chiar vehement scriind despre oameni necăjiţi. Cu părul său alb şi cu figura asemănătoare cu a actorului Spencer Tracy, bunicul scriitorului Andrei Velea de azi nu se sfia să bată la porţile unor coşmelii insalubre sau să publice preţuri din piaţă, aşa cum fac jurnaliştii noi, la angajare. Mi-a spus şi multe poveşti de război, amintiri care, sper, se mai păstrează, la fel ca romanul pe care l-a început…
Am găsit aici o echipă antrenată şi am lucrat ani buni la Social, la compartimentul Economie, apoi la Juridic, Politic şi Cultură. Numai la Sport şi despre sexologie nu am scris. Domenii interesante, o adevărată şcoală. Am publicat aici în foileton, ca pe vremuri, povestiri şi romane, iar ideea de a scoate, săptămânal, Magazinul de weekend a fost imediat adoptată. Am lucrat, alături de câţiva dintre colegii mei, la singurele editoriale externe care se publicau în România. La mineriadă sau de vorbă cu ambasadori străini, cu artişti cunoscuţi sau care trebuia să fie re/cunoscuţi, cu familia regală ori cu preşedinţi de ţară, cu miniştri şi premieri, cu feţe ecumenice, de la episcop la şeful rabin sau imami, am avut marea şansă, prin „Viaţa liberă”, SĂ PARTICIP LA LUMEA ACEASTA! După o tinereţe africană, cu ziarul am ajuns la Paris şi Beijing şi Budapesta. Am ajuns şi la Viena, şi la Bruxelles. Şi este forate-foarte important să compari lucrurile, nu să citeşti doar dări de seamă şi declaraţii! Basarabia mi-a rupt de câteva ori pantofii, am bătut în Ucraina Bugeacul încă încovoiat şi cu limba încă asuprită, am ajuns şi la Odesa. Echipa care a scos în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 primul ziar liber din România post-decembristă, directorul Radu Macovei, redactorul-şef Katia Nanu, jurnalista Silvia Mihalcea şi alţii, cu experienţă, a adăugat tineri care experimentau noi căi jurnalistice: Alina Comşa Durbacă, Magdalena Manea (ce carte faină şi curajoasă a scris ea pe frontul sârbesc!), Cătălin Negoiţă, Claudiu Brânzan, Marian Muşat, Dorian Dumitrescu, Marian Ganea…
Mă bucură să văd că patronul nostru, Maria Băilă, citeşte ziarul ca orice muritor şi, atunci când nu este de acord cu opinia cuiva, nu pune mâna pe telefon: pur şi simplu postează pe Facebook!
De-a lungul timpului, am constatat mereu cu bucurie că prietenilor de la ziar chiar le pasă, deşi nu au munca normată şi uneori îi prinde noaptea încă la lucru, bat oraşul şi tot judeţul, merg la evenimente în Capitală sau în străinătate, chestionează VIP-uri şi politicieni, dar stau de vorbă şi cu omul necăjit, pe care nu îl poţi ajuta întotdeauna deplin, pentru că sunt destule legi de îndreptat, care nu îi apără. Tocmai citeam că Palatul Gheorghiu va fi igienizat şi închis distrugătorilor, şi aceasta în numai două săptămâni, după ce colega mea Anca Melinte a susţinut o campanie pentru salvarea monumentalului edificiu. Deşi giurgiuvean, Dan Cătălin Predescu a adunat peste 150 de nume ale unor gălăţeni care „au uimit lumea”. Alţi gălăţeni chiar i-au folosit datele, culese cu atâta trudă, fără măcar să ceară permisiunea… Telefonul Teodorei Miron sună şi noaptea, căci incendiile, rănile şi chiar morţile nu vin doar în timpul programului. Inundaţiile o duc în ţara cizmelor de cauciuc. Mariana Constandache a mers la Movileni atunci când plugul s-a izbit de un obuz 250 de livre – 120 kg. Roxana Artene Penciu nu se lasă dusă de nas, insistă până ce capătă răspunsuri atât de importate în domeniul Educaţiei noastre deficitare, dar aduce şi un necesar laudatio învingătorilor, performerilor Cărţii. Între Scila şi Caribda ale Sportului, Sonia Baciu, bărbătoasa noastră colegă amatoare şi de artă plastică şi Marian Căpăţână, mereu revoltat atunci când trebuie, prezent pe stadioane şi în săli de sport, îl au alături pe Gheorghe Arsenie, pe care îl descopăr de multe ori cu articole sportive scrise atunci când era cam de vârsta lor, prin anii ´70. Elena Govaert s-a adaptat în anul de când este colega noastră şi observă orice hop nesimţit de pe străzile şi trotuarele oraşului. Colaborator, de vreo 19 ani cred, în paginile ziarului, poetul Ion Zimbru poate să primească o carte de muncă pentru poezie şi eseu scrise zi după zi, încă din zori. Mulţi scriitori gălăţeni au lucrat la „Viaţa lberă”: Katia Nanu, Violeta Ionescu, Ion Manea, Dan Plăeşu, toţi permiţându-şi să lucreze la cărţile lor doar în nopţile cele lungi ale jurnalistului… Şi mai sunt atâtea nume care au trecut prin „Viaţa liberă” în 30 de ani şi ar trebui salutate, dar, din păcate, am depăşit demult dublul spaţiului alocat!
Teodora Miron
Prezent cu emoţii din trecut şi speranţe viitoare
Rar mi se întâmplă să stau minute în şir în faţa unei foi (fie ea fizică sau electronică) albe şi să nu ştiu cum să încep un text. E greu pentru că am realizat că 17 din cei 30 de ani de "Viaţa liberă" coincid cu viaţa mea. Da, eram o copilă atunci când am intrat prima oară în sediul impunător de pe strada Domnească, nr. 68. Eu, o adolescentă dornică să schimb lumea, păşeam printre birouri şi mă uitam cum lucrează cei care aveau să îmi devină colegi. După doar câteva minute de discuţii, am primit temă de casă. „Scrie despre binemeritata vacanţă studenţească. Când e gata, te aştept aici”, au fost cuvintele Angelei Ribinciuc. Textul solicitat a fost gata repede, l-am predat, dar nu m-am gândit nicio clipă că numele meu ar putea apărea în ziar. Dar a apărut, câteva zile mai târziu. Anii au trecut, am învăţat multe, am încercat să fur meserie de la fiecare dintre angajaţii ziarului şi începuse să îmi curgă prin vene microbul gazetăresc. „Tu ce faci? Rămâi sau te duci în învăţământ”, m-a întrebat Katia Nanu, redactorul şef de atunci. Emoţiile m-au copleşit şi nu am reuşit să îndrug decât „Mă angajaţi?”… Au trecut de atunci aproape 15 ani.
Au fost ani frumoşi, dar şi grei. Indiferent unde m-au dus paşii, la lucruri frumoase sau la tragedii, am încercat să fiu cât mai obiectivă cu putinţă pentru a-i informa pe cititori, încercând, de fiecare dată, să îi duc, prin intermediul cuvintelor, acolo unde a avut loc evenimentul. Asta chiar dacă mi-a fost greu să scriu despre copii luaţi de viituri, despre accidente sau despre oameni care şi-au văzut distrusă munca de-o viaţă. Toate fac parte din meserie şi, indiferent de oră sau de zi, cititorul merită să fie informat. Faptul că ziarul împlineşte 30 de ani înseamnă că jurnaliştii şi-au făcut meseria aşa cum trebuie. La mulţi ani „Viaţa liberă” şi mulţumiri celor care ne citesc!
Mariana Constandache
Ziua când i-am descoperit secretul
Am ajuns în "Viaţa liberă" acum aproape 8 ani, de 8 martie, venind dintr-o structură de tip corporatist, unde noţiunea de "familie" cu cea de "muncă" nu se prea împleteau. Tocmai intrasem în ceea ce mulţi percepeau ca fiind un templu cu circuit închis, un fel de "ei şi restul lumii" - aşa erau socotiţi VL-iştii - care alcătuiau un fel de sferă aparte în peisajul media gălăţean. Îmi știam colegii, şi ei, în majoritate, mă cunoşteau şi totuşi am avut nevoie să-mi acord ceva timp pentru a intra, cu adevărat, în "familie". În timp ce mă îmbibam cu atmosfera, pe masa din faţă mi-a aterizat, brusc, o tavă imensă cu mucenici - era ajunul sărbătorii delicioaselor opturi unse cu miere şi nucă! Brusc, în jur s-a adunat familia. A "Vieţii libere" şi, mai nou, a mea! Iar mucenicii au dispărut ca prin farmec. "Nu te uita, că noi împărţim totul! Mucenicii nu rezistă niciodată aici! Iar diseară avem petrecere de 8 martie, mergem toţi, nu cumva să lipseşti!", mi-a spus pe nerăsuflate, scuzat să-mi fie, dar nu mai ştiu care coleg. Fără să ştiu, tocmai primisem prima şi cea mai importantă lecţie pe care, timp de 30 de ani, ficare om care a trecut pragul "Vieţii libere" a învăţat-o: unitatea dă putere, iar unitatea stă cel mai bine în conceptul de familie. Acest concept care, recunosc, mi s-a părut multă vreme cumva pompos, cumva bombastic, legat fiind, până la urmă, de un loc de muncă, fie el şi un brand aparte. Am descoperit, în opt ani, că ne dă forţă să mergem mai departe tocmai această noţiune şi spiritul de a nu ne lăsa, niciodată, în urmă, unii pe alţii. În momentele mici sau mari din viaţa fiecăruria dintre noi, la bine şi la rău, ştim să ne fim aproape. Iar în felul acesta, să avem bateriile încărcate pentru a da, din forţa noastră interioară, putere şi speranţă acestui oraş. Și oamenilor lui.
Elena Govaert
La "Viaţa liberă", gândurile mele au prins voce
Acum 30 de ani, ascultam împreună cu mama şi câţiva vecini, în bucătăria tipică perioadei comuniste, vocile care răsunau din aparatul de radio, pe care nu toţi şi-l permiteau la acea vreme. Am simţit, pesemne, că trebuie să se fi întâmplat ceva de o importanţă deosebită, dacă jumătate de bloc stătea smirnă dinaintea lui. Atmosfera părea încărcată, adulţii mai schimbau câteva cuvinte brusc, repetitiv şi fără ritm, ca şi cum ar fi suferit la unison de ticuri verbale. Afară, vremea era gri, aprigă şi fără pic de zăpadă şi parcă totul în jur conlucra pentru a asigura dezastrul. Îmi amintesc ca şi cum ar fi fost ieri, zilele care au urmat, în care nu am avut voie să aprind lumina, să mai beau apă de la robinet pentru că ar fi fost otrăvită, sau să mă apropii de fereastră. De ieşit din casă, nici nu se punea problema. Aşa că am început să-mi construiesc în minte poveşti care ar fi putut să schimbe lumea. Aveam o imaginaţie debordantă, abilitate pe care şi-au dezvoltat-o cam toţi copiii optzecişti, în lipsa jucăriilor. Anii au trecut şi nu am participat, aşa cum mi-am dorit atunci, la schimbarea omenirii, dar am păstrat amintirea acelor zile de restrişte în ungherele minţii timp de 30 de ani, până când “Viaţa liberă” mi-a oferit ocazia să le aştern pe hârtie. Astăzi, le vor putea citi atât “ai mei”, cei care mi-au mai rămas, cât şi cei care au ajuns să mă îndrăgească de când am început să lucrez aici. Sunt ultima venită, dar simt că de aici nu aş mai pleca niciodată. Şi cine oare ar mai pleca dintr-un loc care te întregeşte, care te lasă să te exprimi liber şi care îţi oferă posibilitatea de a contribui măcar un pic la rezolvarea problemelor celorlalţi? Ce a făcut pentru mine “Viaţa liberă”? Mi-a dat "voce", mi-a schimbat destinul şi m-a ajutat să cresc, oferindu-mi, într-un singur an, cât nu mi-au oferit 37 de ani de viaţă.
