* Pariu pentru 53 de oraşe * De la zonă industrială la experiment ecologic * Combinate transformate în muzee * Galaţiul ar avea ce învăţa de la nemţi *
* * *
Anca Spânu, redactor şef adjunct la cotidianul „Viaţa liberă”, participă între 30 mai-6 iunie, alături de alţi jurnalişti care lucrează în publicaţiile APEL - Asociaţia Patronală a Editorilor Locali la un schimb de experienţă în Germania, în regiunea Ruhr.
Acest schimb le oferă jurnaliştilor din toate statele membre UE posibilitatea de a interacţiona şi de a afla detalii despre presa din alte ţări.
Evenimentul principal al schimbului de experienţă este un simpozion internaţional pe tema libertăţii şi a importanţei presei.
* * *
Plecând spre Bazinul Ruhr din Germania, despre care auzisem şi citisem de-a lungul timpului lucruri diverse, majoritatea legate, evident, de specificul zonei – cărbune şi oţel –, pentru a trăi experienţa unei capitale culturale europene mult diferită de Sibiul nostru, am avut, recunosc, sentimente amestecate.
Nu prejudecăţi, am învăţat demult să-mi rezerv judecata pentru mai târziu, după ce voi fi adunat toate datele. Însă l-am întrebat pe un prieten, stabilit în Germania imediat după 1990, ce părere are despre zona metropolitană Ruhr.
Şi mi-a răspuns, aşa cum mă aşteptam, că n-ar trebui să-mi fac iluzii prea mari, fiindcă, astfel, nu voi fi dezamăgită.
Ei bine, realitatea despre cele 53 de localităţi care alcătuiesc cea mai mare aglomerare urbană din Germania, cu 5,3 milioane de oameni, o veţi afla, aşa cum am văzut-o eu, în cele ce urmează.
Essen, o inimă pentru cultura unei regiuni
Fiindcă aşa impun regulamentele europene, oraşul Essen, unul dintre polii de dezvoltare ai regiunii Ruhr, a fost ales drept una dintre Capitalele Culturale Europene pentru anul 2010.
Cu toate acestea, aşa cum a subliniat, într-o prezentare a proiectelor cu care Ruhr încearcă să cucerească, în primul rând, inima germanilor, prof. Karl-Heinz Petzinka, artistic director City of Possibilities, a ţinut să precizeze că implicarea, dar şi beneficiile aparţin tuturor comunităţilor din zonă.
Şi, ca în orice proiect de acest gen, toată lumea vrea să participe, nu toată lumea are capacitatea financiară şi nici know-how-ul de care e nevoie.
Aşa că proiectul a avut nevoie de o linie specială, un punct de plecare care să unească, într-un mod satisfăcător, toate punctele de interes. Şi, evident, pe toţi locuitorii metropolei.
O idee, un plan, totul la înălţime
Practic, Ruhr doreşte să convingă că a lăsat în urmă un trecut înecat în cărbune, cocs şi gaz de cocs, pentru a îmbrăţişa o atitudine ecologistă, aplecându-se mai mult asupra artelor moderne, asupra performanţei care implică tehnologii de top.
Şi, dat fiind că Galaţiul trăieşte acum, cu ArcelorMittal, ceea ce în regiunea Ruhr se întâmpla acum 20 de ani, experienţa oamenilor de aici este cu atât mai interesantă pentru noi.
Practic, ce s-a întâmplat cu Ruhr, regiunea cea mai industrializată din Europa? Din 3.000 de mine de cărbune care au funcţionat aici, au rămas doar patru.
Majoritatea combinatelor de oţel şi produse asociate s-au transformat, şi cu ajutorul fondurilor europene, în muzee, râul Emscher, complet canalizat şi folosit, încă din secolul 19, drept canalizare, se află într-un proces de renaturare – în care va fi lăsat, în final, să-şi recapete meandrele originare, aşa cum susţin foarte mulţi că ar trebui procedat şi în zona altă dată inundabilă de peste Dunăre, din judeţul Tulcea – munţii de steril au fost acoperiţi cu pământ şi transformaţi în dealuri artificiale.
Practic, germanii şi-au construit, după cum spunea acelaşi prof. Karl-Heinz Petzinka, un relief şi un ambient care ar uimi astăzi orice cunoscător al vechiului Ruhr:
„Noi nu am avut natură, şi atunci am făcut una!”. Atitudine tipic germană, am spune şi nu am greşi deloc. Evident, mai sunt multe de făcut.
Evident, copacii din Ruhr sunt prea aliniaţi şi din soiuri care cresc repede, pădurile nu au armonia şi firescul celor naturale, dar fiecare casă are verde împrejur şi pe ea însăşi, ba, mai mult, chiar pereţii care delimitează autostrăzile sunt acoperiţi de verdeaţă.
Zona fiind însă foarte întinsă, atât de la nord la sud, cât şi pe axa est-vest, găsirea unei perspective era dificilă. Şi atunci, echipa prof. Petzinka a găsit o soluţie: punctele de observaţie vor fi cele mai înalte locuri sau clădiri din regiune.
De acolo, de la înălţime, turistul poate vedea că Ruhr, o zonă cenuşie atât la propriu, cât şi la figurat, cu doar câteva decenii în urmă, este acum verde.
Şi ascunde, sub deghizarea înşelătoare a unor clădiri industriale, o perspectivă nouă asupra culturii. Una despre care vă voi povesti, cu exemple, în numerele viitoare.
