Pentru a înțelege premisele care au stat la baza realizării mărețului act al unirii dintre cele două principate române (Țara Românească și Moldova), se cuvine să amintim despre contextul propice acestuia, situația internațională, respectiv, cauzele izbucnirii războiului Crimeii și consecințele acestuia.
Astfel, pe fondul rivalității dintre marile puteri ale lumii secolului al XIX-lea, al politicii expansioniste, de ocupare de noi teritorii, al luptei pentru supremație, promovate de către acestea, al rivalității dintre catolici și latini (pe de o parte), susținuți de Franța, și greci (pe de altă parte), susţinuţi de Imperiul Rus, precum și ca urmare a disputelor provocate de concurența de a controla Biserica Sfântului Mormânt și Biserica Nașterii Domnului din Betleem, a izbucnit în primăvara anului 1853 Războiul Crimeii. Acesta poate fi considerat unul dintre ultimele războaie religioase de pe continent, dar și primul conflict în cadrul căruia presa și opinia publică au avut un rol important, prin utilizarea noilor mijloace de comunicare: telegraf, presă scrisă, jurnalism independent.
Oprirea expansiunii Imperiului Rus la Dunărea de Jos și scăderea puterii politice a Imperiului Otoman au fost principalele urmări ale Războiului Crimeii, creându-se astfel condiții propice realizării unirii celor două țări române. În 1857 au avut loc Adunări ad-hoc, prin care românii din ambele țări și-au exprimat votul popular favorabil unirii. În cadrul Convenției de la Paris din 1858, Marile Puteri au acceptat unirea formală a celor două țări, cu guverne diferite, dar cu unele instituții comune.
Unirea de la 24 Ianuarie 1859 sau "Mica Unire" cum i se mai spune, realizată sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), a reprezentat un pas important în făurirea statului național unitar român. "Mica Unire" s-a realizat prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate române, respectiv, al Moldovei la 5 ianuarie 1859 și al Țării Românești pe 24 ianuarie 1859.
Unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești a avut la bază apropierea culturală și economică dintre cele două țări. Procesul unificării a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice (promulgate de către autoritățile imperiale rusești) în 1831-1832 în Muntenia și Moldova (care au oferit celor două principate primul lor sistem comun de guvernare), urmate de acorduri vamale între 1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv, Gheorghe Bibescu.
Cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, în anul 1862, Cuza a realizat unirea politică a celor două țări, prin unificarea Parlamentului și a Guvernului. Patru ani mai târziu, Cuza va fi înlăturat de la putere, iar succesorul sau, principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea), va contribui din plin la consolidarea unirii. Prin Constituția promulgată la 1 iulie 1866 (care a transformat România în monarhie constituțională ereditară), principele a certificat denumirea de România dată celor două țări românești: Moldova și Țara Românească, ceea ce va reprezenta un pas important în făurirea statului național unitar român, a cărei întregire deplină avea să se înfăptuiască în 1918, prin alipirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului.
Deşi de scurtă durată, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat, prin reformele sale, perioada de maximă înflorire a României moderne, având în vedere: reforma electorală, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului.
Ca urmare a unei propuneri legislative din 2014, ziua de 24 ianuarie a fost declarată zi de sărbătoare legală.
