Da... întorc privirea, mă întorc pe tot... nu, n-am năluciri... e Maria, e mireasa! E mireasa nunţii care s-a auzit şi nu se mai aude! E încă în rochia de nuntă! Oare ce caută la ora asta, pe urmele mele, în inima cestei păduri? Oare de ce nu-i în „civil”? Oare l-a părăsit pe haplea-mire? Oare l-a lăsat baltă pe tămâios? Oare a  venit după mine să-şi repare greşeala şi să rămânem împreună? Şi oare de ce-i înlăcrămată? Nici n-am curaj s-o întreb! Se opreş ...

(!) ce fel de-adânc, ce fel de nalt/ s-aşterne peste-această CLIPĂ chiar într-această clipă, chiar/ fără putinţă de tăgadă când se şi vede, se şi-aude/ cum împotrivă se-nfiripă o palmă de nemărginire/ dintr-o enigmă blestemată (!) (!) n-ai timp măcar să crezi că eşti,/ să-ţi numeri prima arătare în lumea care n-are timp/ să-şi pună prima întrebare în lumea care n-are cum/ să afle că nu este lume, ci este-o glumă printre sfinţi/ şi printre celelalte glume ...

Dumnezeule... tu chiar mi-ai luat noaptea de sub tălpi, din ochi, din suflet şi din gând! Tu chiar ai început să faci dimineaţă! Întunericul se crapă! Se crapă de ziuă, cum zic oamenii zilelor şi nopţilor din totdeauna! Se crapă de lumină în inima pădurii! Dar inima nu se opreşte! Cum să se oprească inima pădurii? Nu poţi, Dumnezeule, să faci una ca asta, să laşi să se crape inima pădurii! Nu poţi, chiar dacă nu am găsit şi nu am tăiat lemne pentru scară! Ce pot ...

de ce stai aşa buzău?/ parcă te-a pălit bacăul! ori ţi s-a urât cu bine?/ hai, senină-te la faţă c-a trecut viaţa la vale/ de când hăul şi pârăul, moartea-i la un milimetru/ - bucură-te, nătăfleaţă! de ce stai aşa de acru/ la figură şi la vorbă? hai, azvârle cătrăneala!/ eşti urât ca ăla-n lemne! du-te şi deschide uşa!/ tu nu vezi că face semne? cântă-i de primire, cântă-ţi/ bucuria la teorbă! de ce stai ca blegul? pune/ mintenaş de cafeluţă, pune în c ...

Da... se apropie adâncul pădurii!... Sau poate eu mă apropii de adâncul pădurii! Sau poate nimic nu se apropie, ci toate-s astfel tocmai de Atunci!... Tocmai din Totdeauna!... Şi mie numai mi se pare!... Şi numai am şi nutresc senzaţia netă a ne/mărginirii!... Şi numai simt atracţia irezistibilă a necunoscutului!... Şi numai doresc forţarea limitelor fizice şi sufleteşti în ceastă măreţie liniştită! Da... se apropie inima pădurii! Mă apropii de inima pădurii! Se aude! ...

(!) hai să pierdem timpul, hai să pierdem vremea - cred că numai astfel ne va fi uşor, cred că numai astfel ne-om aduce-aminte viaţa următoare, visul următor (!) (!) uite, ia vioara şi găseşte-i tonul, eu mă pun cu lira de acord - asculţi cum se pierd în ceruri sufletele noastre, printre stele rare, printre îngeri mulţi (?) (!) uite, ia cuvântul şi găseşte-i locul într-acest gol mândru, chior şi plin de sine - vezi cum se-ntrerupe taina, deodată, şi cum eu sunt tine, � ...

parcă vine din altă lume,/ dar nu am zărit-o niciodată: ochi căprui, picioare de căprioară/ şi sâni de ciocolată (!) şi se duce şi seduce şi aleargă/ prin deşertăciune şi vine dintr-altă lume, din niciodată,/ foarte aproape de mine (!) foarte aproape de mine o fi mai uşor/ sau o fi mai greu, însă femeia aceasta tulburătoare/ crede în dumnezeu (!) crede fără oprire şi se roagă/ numai pentru sufletul meu, se roagă şi-n rai şi-n iad/ şi-n catedrală şi-n mausoleu (! ...

Din spate, cam dinspre sud-estul Basarabiei, răsare Luna plină şi rotundă ca o mirare! Pădurea mă întâmpină cu măreţia liniştită a lui Mihail Sadoveanu, a lui Ion Mutelcă, a lui Vasile Cherpedin, a lui Mihail Şolohov, a lui Iisus Christos, a lui Alecu Spulber... şi alţi şi alţi eroi ai Copilăriei, unii ajunşi în cărţi, unii ajunşi în cimitire, unii ajunşi repere/simboluri ale Păcii şi Iubirii, unii ajunşi Nicăieri! De fapt, această pădure seculară e-un fel de ma ...

După jumătate de oră de mers prin grâu, abia sunt la jumătatea distanţei dintre şosea şi pădure! Aşa-i de buclată cărăruia! Faptul că merg, merg şi iar merg... şi parcă nu mai ajung, îmi strecoară-n suflet un fel de stranie senzaţie a inutilităţii, chiar dacă-i frumoasă şi atrăgătoare această cotrobăială prin ne/mărginire! Cred că printr-un asemenea decor a trecut poetul Mircea Dinescu şi a scris una dintre cele mai tulburătoare poezii din literatura universală ...

sigur că da - nu-mi bate nimeni la poartă, fiindcă n-am poartă !!! nu-mi bate la uşă, nu-mi bate la geam, fiindcă n-am uşă şi geam !!! nu-mi bate niciunde, fiindcă nimica n-am !!! sunt singur, adică n-am nici zile de viaţă, nici zile de moarte !!! sigur că da - mai singur decât o fântână părăsită şi mai singur decât o pădure fără păsări şi animale nu poate fi decât un poet fără patrie - şi - mai mult - nu poate fi decât o patrie fără poet !!! ...