Sunt stinsul tău, eşti stinsa mea.../ doi stinşi distinşi în labirint,
doi fără fir şi fără timp,/ către-nceput mărşăluind...
către sfârşitul cestei morţi/ spre care-am mers şi am tot mers,
dar am uitat că în/apoi/ totul e pur şi simplu şters,
şi ne-am făcut că n-auzim/ cum ne cad punctele pe scut,
puncte de sprijin şi de rost/ şi de vedere-n absolut!
Chiar şi memoriile stau/ în totul cesta veci şi şters...
şi iadul stă, şi raiul stă.../ numai nimicul stă invers,
fiindcă ăsta-i dat, aşa,/ de împăcare, şi să ştim
că între el şi tot e-un trist/ şi mizerabil ţintirim
în care moartea ia cuvânt/ şi pune punct chiar şi la punct...
nu-i fals prin plânsuri, flori şi rugi/ la capul punctului defunct?
Mergi mai încet, mergi mai încet.../ parcă îţi spun, parcă îmi spui...
de ce să ne grăbim, de ce,/ când fiecare câte-un cui
avem în ochi, avem în mâini,/ avem în suflet, în picior,
şi nici nu sui, nici nu cobori,/ nici nu mă sui, nici nu cobor?...
din veacul cestui labirint/ nici moartea n-are cum scăpa,
şi nu mai pot să te aprind.../ candela mea, candela mea!
