Motto: (...) și acum mai aud cum privighetoarea își ascute/ viersul de bătaia vântului/ şi cântă de leagăn să doarmă în pace/ și să viseze frumos țâncul pământului (!) (Ion Zimbru - "Descântătură [de\spre NIRVANA]")
pasăre-pasăre, de ce ai murit??? de ce stai așa, pasăre-pasăre???/ cine va să-mi mai cânte a V-a Simfonie???/ oare cine va să se mai cațăre/ pe linia infinitezimală dintre tot și nimic???/ cine va să mai îngâne leitul din oglindă???/ oare cine va să se mai bâțâie ca un copil??? -/ singurătatea singurătății începe să mă cuprindă!!!// o viață în colivie, într-o închisoare/ a frumuseții și curăției s-a oprit chiar acum,/ când vorbeam și scriam despre tine -/ pasăre-pasăre la începutul ultimului drum,/ la începutul plecării într-o lume mai bună,/ într-o lume fără gratii, într-o lume în care să nu ai nici o frică,/ într-un spațiu și într-un timp în care ai să auzi/ cum sufletul meu te strigă, te strigă, te strigă!!!// pasăre-pasăre, de ce ai murit???/ de ce stai cu ochii deschiși??? de ce nu mă vezi???/ cred că vroiai să-mi spui ceva, dar ai căzut în brațele tăcerii,/ în mijlocul necunoscutului despre care n-am știut nimic, niciodată,/ despre care mi-ai cântat din ce în ce mai trist și ostenit -/ iartă-mă, pasăre!!!/ iartă-mă, pasăre!!!/ cred că din cauza mea ai murit!!! cred că din cauza mea ai murit!!! (Ion Zimbru - "Ultimul drum [întru memoria unui peruș concret]")
Poetul ION ZIMBRU a plecat - a zburat în apă contrazicându-și propriile cuvinte: "sunt prea bătrân să mai ajung în apă". A rămas doar POETUL cu litere mari. Un poet de Guiness Book - dacă socotim doar cele aproximativ 12.000 (douăsprezece mii!) de creații publicate zi de zi, timp de 25 de ani, în cotidianul "Viața liberă" (10 ani câte un poem și 15 ani câte două poeme, unul în versuri și altul în proză). Și, iată, cum a introdus și "Viața liberă" în grupul celor demni de recordul Guiness. Dar, asta poate fi altă poveste...
Ion Zimbru avea o dragoste responsabilă pentru Limba Română - cu literatura și gramatica ei și era un cititor atent și critic al Literaturii Universale, înregistrând din mers pasajele memorabile, titlurile operelor și autorii vestiți ai lumii, de la Homer încolo și încoace. Putem spune, fără greș, că a fost un poet al cetății. S-a implicat, în scris, în tot ceea ce a însemnat Revoluția din '89 și evenimentele ce au urmat: politice, sociale, cultural-educative.
În 2008 a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România. Creațiile sale - publicate zilnic - erau, de obicei, dedicate prietenilor, personalităților cetății și ale țării - culturale, politice, administrative și, cel mai adesea, oamenilor obișnuiți care l-au citit și apreciat, aplaudându-l la scenă deschisă, pe viu sau online.
Ca membru al Cenaclului "Noduri și Semne" - pe care l-a și înființat, de altfel, împreună cu poetul Gelu Ciorici - a fost activ și intransigent în aprecierea valorii creațiilor. Poemele sale erau, deseori, legate de glie, de covata mioritică a satului Zimbru, despre care, cu umorul său spontan, spunea că i-a împrumutat numele - ca, nu cumva, atunci când va deveni un mare poet, să-i schimbe numele din Zimbru în satul Crețu (numele adevărat al poetului).
Am fost prieteni ani la rând, luni la rând, zile și nopți la rând. Sunt multe de spus/ scris, dar... Dumnezeu să te primească de-a dreapta Sa, prietene! (Ion Avram)
” (...) cărarea printre noapte și lumină/ abia mai poate pașii să-i încapă/ nu poartă vină ce a fost să vină/ sunt prea bătrân să mai ajung la apă. Acestea sunt ultimele rânduri publicate de poetul Ion Zimbru. Dacă aș fi fost atât de bun pe când el era încă aici, atunci aș fi citit și l-aș fi întrebat: Ioane, ce e asta?. Iar el mi-ar fi răspuns: "Bătrâne, nu cred că mai pot îngriji sacoșa asta cu privighetori. O să o scap. O să plece toate. Nu o să rămână decât zbor". Și atunci aș fi știut. Dar eu nu am fost atât de bun încât să citesc la timp. Așa că îmi rămâne acum doar nădejdea că, după ce a străbătut toate cărările pe care le avea de străbătut, stă pe prispa casei lui cu cer la ușă și privește lucrurile astea cu înțelegere și liniște.” (Tudor Neacșu)
”Despre Ion Zimbru nu se poate scrie la trecut, fiindcă Poezia nu are nici prezent, nici trecut, ci numai viitor și o eternitate în fața ei. Ion trăia în poezie ca într-o matcă numai a lui. Ion este și va fi mereu prezent, fiindcă memoria mea refuză să-l arunce în vreun timp anume, în afară de cel viitor, în care toți cei care au citit poeziile lui se vor regăsi poate, dar, cel mai sigur este faptul că eu știu că Ion a trăit poezia și a iubit-o până în cea mai ascunsă fibră a ființei lui. Ion trăia și iubea Limba Română ca pe rudele lui cele mai apropiate, Ion era liric din cap până în picioare, cât și hâtru, încât acum, când scriu aceste rânduri, mi se pare că, din noi doi, Ion râde puțin de mine, că încerc să scriu despre el, iar eu încerc aceeași sfială, cu care de obicei contemplez neputicioasă un poem, care se pierde și dispare puțin. Dumnezeu să te ierte, Ioane, și, ca să te ierte, compune-i un poem, pentru iertarea tuturor păcatelor tale!” (Stela Iorga)
”Ion Zimbru n-a existat. A existat doar un talent nesecat, un spirit boem și greu de stăpânit, o explozie de lirism, satiră, critică spumoasă și (auto)ironie. A existat un neobosit poet, prozator și publicist gălățean, un scriitor activ, implicat în evenimente culturale, lansări de carte și reviste literare. A existat un președinte al statelor unite ale poeziei, o conștiință vie a mișcării culturale locale și a mediului literar independent, mai ales după anii 2000. Un membru fondator marcant al Cenaclului "Noduri și Semne", pentru care a scris și textul imnului uitat al acestuia, compus împreună: "Cade luna până crâng/ Sângele-nverzește-n piept/ Lacrimi pe piciorul stâng/ Lacrimi pe piciorul drept// Tu erai când nu erai/ Eu te căutam cântând/ Umpleam gurile de rai/ Cu greșeli și flori de rând// N-a mai ricoșat un glonț/ Tras trasor din ochiul blând/ Și-a rămas floarea de colț/ Vie-moartă în mormânt". Prin dispariția sa prematură, după plecarea altor nume de neînlocuit (Corneliu Antoniu, Dimitrie Lupu, Viorel Ștefănescu, Victor Cilincă, Iulian Mardar și alții), cenaclul rămâne rărit și sărac, cu multe noduri în gât și doar semne de neuitare pe cruci... Fie-ți țărâna ușoară, bade Ioane! (Cristian Pavel)
”Nu știu de unde să încep a scrie despre amicul Ion. Ne știam de la finele anilor '80, când începusem să frecventez și eu Cenaclul "Noduri și Semne". Apoi am lucrat alături de el, după ianuarie '90, la revista cu același nume, pe urmă la "Imparțial", mai tîrziu la cotidianul "Viața liberă". Am râs mult, am băut abitir, nu ratam pe-atunci nici un prilej de distracție, dar și scriam ca apucații. El făcea poezie la fel cum respira, venea la redacție cu niște foi pline de versuri ticluite măiastru, ori cu parodii iscusite, după o noapte dormită pe apucate. Ne-am apucat într-o seară să ascultăm muzica unui taraf celebru din Moldova și ne-a prins dimineața tot schimbând CD-urile, obosiți, bine aghezmuiți, dar veseli. El s-a dus acasă să scrie și să predea apoi ceva la zi, eu am plecat direct la ziar să dau nu'ș ce prostioare, apoi am luat-o de la capăt cu huleaiul. Nu prea ne-am mai intersectat în ultimii doi ani, dar chiar ieri m-am gîndit brusc la el. Măi, ce-o mai fi făcând Ion Zimbru? N-am aplecare spre chestii supranaturale, dar ieri, probabil cu puțin timp înainte de a se furișa într-o lume mai bună, mi-a trecut prin cap că trebuie să-l revăd și să depănăm amintiri. Azi am aflat că e prea tîrziu.” (Marian Ganea)
”De-ar fi fost atât de simplu să îți scriu la despărțire,/ n-ar fi știut nici pământul că îmbraci o nouă fire,/ că pășești cu trupul tot într-un nor de poezie./ Nimeni nu va ști, Ioane, că ce-a fost n-o să mai fie.// Timpul tău prezent cum trece peste noapte la trecut/ n-am știut, privind în soare soarele noi l-am pierdut./ un soldat care vânează vântul toamnei în neștire,/ ai îmbrățișat apusul ca un semn de despărțire.// Hai să râdem azi de toate care te-au făcut să râzi,/ cavaler cu semnul crucii arborat pe salcâmi blânzi./ un împielițat urcat pe statuia vorbei demne,/ îți rămân în urmă, iată, numai noduri, numai semne...” (Marius Grama)
”Pentru mine Poezia vine dintr-un un loc la care ajungi abia după ce sapi în tine, după ce scormonești, după ce îți rupi unghiile în propriile ziduri, și atunci când tot acest demers interior îți reușește, poezia devine apă bună de băut. Eu cred că poetul Ion Zimbru a descoperit acestei lumi atât de multă poezie, atât de multă apă bună de băut, încât prin orașul nostru mai trece o Dunăre, o Dunăre Poem pentru toți însetații. Mulțumim, Ion Zimbru!” (Carmen-Cristina Neacșu)
”A murit poetul ION ZIMBRU (Ionel Crețu), la Galați. Un poet cu mult mai talentat decât mine, dar și - dacă se poate - mai risipitor, risipitor și cu risipa, risipitor al risipei, risipitor de meserie, dar ce frumos risipitor! A murit ca un poet adevărat, pentru că a trăit ca un poet adevărat. Incomod, așa cum trebuie să fie un poet, nu un lingător de dosuri de ocazie! El face parte din NUCLEUL DUR al mișcării anilor '80 din Galați, "NODURI ȘI SEMNE", de aceea face parte și din inima mea. Ar fi trebuit să fie optzecist, poate, dar prea mult a umblat la ei cu "SACOȘA CU PRIVIGHETORI" (mai ales în anii debutului). Curgea poezia din el cum gâlgâie sângele dintr-un tânăr muribund, înjunghiat. L-am iubit fără rest, întocmai cum și el m-a iubit. L-am întâlnit în anul de grație 1980, pe când încă aveam 16 ani - și am recitat împreună, nu amândoi. Nu m-am despărțit niciodată în spirit de el, deși avea cu (vreo) 11 ani mai mult. Ne leagă o frumoasă prietenie, cum spune clișeul, dar ne și dezleagă. Și nu o să o stricăm tocmai acum...” (Mihail Gălățanu)
”Moartea unui poet lasă un gol care nu poate fi umplut decât cu tăcerea pe care el însuși a învățat să o asculte. Cu o adâncă durere în suflet, îmi iau rămas-bun de la prietenul și poetul Ion Zimbru, care a ales să pășească zilele acestea dincolo de fereastra lumii, prin care el însuși a privit cu smerenie în versurile sale. Printre tăceri lungi și visări ce păreau naive pentru cei grăbiți, știa să strecoare, cu o precizie uluitoare, acea vorbă înțeleaptă care punea ordine în haosul vieții noastre. Drum lin printre stele, drag prieten! Să-ți fie somnul lin și dorul preschimbat în lumină!” (Petre Rău)
”Hristos a Înviat ! Offf, duminică am vorbit mult cu el la telefon. Urma să ne vedem la mine, să ne citim ce am mai scris. Am vorbit despre moarte. Despre înmormântarea Mamei mele, căreia i-a purtat crucea. Îmi spunea că îl dor picioarele. Și că simte sfârșitul aproape. Dumnezeu să Îl ducă lângă Îngerii Literaturii Române. Prietenul meu Complet! Cu care nu am mai fost înstare să mă, să ne vedem din 13 decembrie 2025. În ultimul nostru dialog de duminică, 14 aprilie, am glumit, ne-am revoltat, și urma să îmi trimită niște poeme. Să avem ce descânta, când urma să ne vedem. Dar nu mi-a mai trimis nimic. Ne-am propus să bem un vin. Mi-a spus că nu este cazul să am eu, ca gazdă, vin eu cu de toate. Și iată cu ce a venit. Sunt năucit, nu de moartea lui, ci din îndelunga nevedere. Pace și Iubire, Ion Zimbru! Prietenia mea este necondiționată, oriunde te vei afla. (Gelu Ciorici-Șipote)
”Ion Zimbru a fost sufletul cenaclului "Noduri și Semne". Nu-l vom uita niciodată pentru spiritul ludic și pentru poemele pe care le publica în "Viața liberă" și pe care ni le citea apoi la cenaclu. Trăiască poezia și marii visători! - îi plăcea lui să spună, citându-l pe Ioanid Romanescu. Să fie auzit! Dumnezeu să îl odihnească!” (Andrei Velea)
”Numai Cineva precum Ion Zimbru putea încerca cu pieptul gol, dar atât de plin de Poezie, să oprească Siretul să se mai uite în Dunăre! Putea El, Poetul, să oprească și Dunărea, și Sena, și Marea Neagră să treacă-n Bosfor… El, despre care aflasem din surse neautorizate că era Agentul autorizat să salveze ultimele clipe ale Poeziei în… galaxie! a hotărât (sau poate a decis un vânt a zeilor, Crivățul sau altul mai blând, dar mai înșelător!, ca-n povești ori legende) că este cazul să oprească un pic Lumea din învârteala și învârtelile ei… Un Om ca Ion Zimbru ar fi oprit și armatele dușmane la Mărășești, Oituz, Mărăști sau Galați, cu un cuvânt, cu un vers sau cu un poem sau mai multe… Aproape poetic, Ion Zimbru s-a alăturat recent plecatului Virgil Nistru Țigănuș, două pierderi enorme pentru poezia românească! Desigur, nu este adevărat, este doar zvon de Poezie! Să ne rugăm de/ la voi și la îngeri să ne mai lăsați și nouă din Frumusețea Cuvântului! Să vă odihniți păzindu-ne!” (Adi G. Secară)
”Pe tărâmul tropilor, al bucuriei și al suferinței, al uimirii și al neliniștii, al înălțimilor și al adâncurilor, al întrebărilor și al răspunsurilor, în poezia lui Ion Zimbru, oamenii devin forme sonore cu sens generos și idei fără hotare, iar cuvintele sunt făpturi vii, firești, cu mamă și cu tată, cu soare și cu lună, cu început și cu sfârșit. De-a dreapta Muzei, poetul rostește lumea așa cum alții respiră, cum ascultă sau cum privesc… În împărăția Poeziei, Ion Zimbru este acasă.” (Theodor Parapiru)
”Am senzația că, odată cu dispariția fizică a poetului Ion Zimbru, trece dincolo și o parte din sufletul marii noastre familii "Noduri și Semne". Pentru că avea obiceiul să facă din fiecare clipă un moment de poezie, îi voi spune la marea trecere: Ultima mașină de scris are pene/ Penele nu țin de cald/ Și nici nu te salvează de frici/ Câteodată răsar din ciment/ Reabilitează lumea/ La fel ca brazii de Crăciun/ Ultima mașină de scris are pene/ Penele nu țin de cald / Și nici nu te salvează de frici/ Da, sunt degete/ Cu care poți să pipăi lumea/ Da, sunt picioroange/ Pe care poți să dormi liniștit. Rămas bun, bătrâne!” (Anca Șerban Gaiu)
