Iartă-mă, părinte...sunt încet,
viaţa asta-ncepe să mă doară
şi-mi aduce-aminte cum, atunci,
nu credeam c-aud ultima oară
o tăcere ca un fel de-adânc
în odaia dinspre miazănoapte,
şi un fel de strigăt lung şi surd,
şi un fel de multe alte şoapte,
nu credeam că văd un început
de plecare printre „ce” şi „cine”,
printre lăcrămioare şi cicori,
printre dumitriţe şi gherghine!
Iartă-mă, părinte...n-am ştiut
să mă rog pentru măcar şi încă
o secundă ori un an cu noi...
înălţimea ta să nu se frângă,
să se surpe drumul spre nimic,
să se rupă treptele la scară,
să se-nchidă poarta la neant,
toată moartea să rămân-afară...
şi să stai aici, printre cei dragi –
suflet nălţător, vorbă curată –
să rostim târziu, cât mai târziu,
veşnicul de tot „a fost odată”!
