Ce simplă e înfrângerea în toate:
văd şi aud că nu mai am nimic…
şi nu mai socotesc una şi alta...
nu scad, n-adun, nu pierd şi nu câştig!
Nu mai răsare nici o îndoială,
totuna mi-i dacă trăiesc sau mor,
totu-i frumos şi clar ca bună ziua,
ca bună seara şi ca somn uşor!
Deşertăciunea-i floare la ureche
şi nici un vis nu-(mi) poate fi urât,
nimica toată-mi pare veşnicia
şi limita fricosului „atât”!
Şi nu mă mai tentează nici o scară,
nici o himeră, nici un orizont,
nici un mister nu-mi mai aţine calea...
sunt „x” pacific, şters şi vagabond!
Mă lasă rece orice triumfare,
orice paradă, laur şi blazon...
nimic nu-mi mai stârneşte-nsufleţirea
şi nu mai poate fi „sine qua non!”...
Ce simplă e înfrângerea în toate:
„precum în cer, aşa şi pe pământ”...!...
Vai mie, alt Quijote fără capăt:
îmi pare rău că nu pot fi înfrânt!
