Azi-dimineaţă...mă găsesc lâng-o frumoasă,
încet-încet, plin cu nădejdi, în troleibuz...
spun „săru-mâna, libelulo, mi se pare
că te cunosc de undeva, de când m-ai dus
cu-n cubuleţ de zăhărel până la poartă,
până la uşă, până-n casă, până-n vis...”...
frumoasa tace ca precista...şi nu-mi spune
dacă-i aşa, dacă-i deschis, dacă-i închis!
Mă uit la ea...cum cela mic la poartă nouă...
înghit emoţii, cred că par paradoxal...
las la o parte şi concretul şi abstractul...
mă dau deştept şi o atac diametral:
„de ce te faci că nu mă ştii, domnişorică?
de ce mă bagi aşa adânc în lipituri?
eşti nemiloasă! vrei să cred că eşti profundă?
scoate măcar un cuvinţel, dacă mă-nduri!”...
Vai, ce corect merge la vale troleibuzul...
ce fel de gol şi de nimic mă simt în el!...
splendoarea umblă-n decolteu, cotrobăieşte,
surâde scump şi scoate-un un cub de zăhărel!
