frumoaselor femei din totdeauna,/ cămaşa voastră o descântă luna,
pe gâtul vostru, lacrimi catedrale/ vă cer iertare şi se duc la vale!
adeseori, cu dorurile voastre/ turnaţi în vii globule mov-albastre
şi viii le răstoarnă în pahare,/ crezând că beau mătăsuri viitoare!
şi vă uitaţi încolo pe fereastră/ cum vine-ncoace umbra dumneavoastră,
să norocească flori şi oameni care/ se duc la vale şi vă cer iertare!
sunteţi iisuse, doamnelor frumoase!/ fără de voi, ar bate vântu-n case,
s-ar ofili şi luna din fântână/ şi ar muri de tot limba română!
ce linişte se lasă pe pământul/ născut de voi, curat de voi plângându-l
şi măturat şi şters până răsare/ din coapsa voastr-aceeaşi întrebare!
cine aţi fost, făpturi devastatoare?/ când vă iubesc, poeţii dau în floare!
când vă urăsc, poeţii nu-s fiinţe!/ cine sunteţi, sublimelor seminţe?
vă cer iertare, doamnelor frumoase!/ fără de voi, poeţii mor în case!
fără de voi, pământul se opreşte,/ nu mai tresare, nu mai româneşte!
mă uit şi eu departe, pe fereastră,/ mereu, după lumina dumneavoastră,
să-mi răsăriţi o zi, şi încă una.../ frumoaselor femei din totdeauna!
